Era şofer de camion pe şantier, însă o întâlnire i-a schimbat viaţa. Regizorul Dan Tudor: ”Dacă mă compar cu De Niro, sunt sărac, dacă mă compar cu un coleg de la Naţional, sunt chiar bogat!”

A reuşit să-şi schimbe condiţia şi să înlăture toate piedicile pe care viaţa i le-a pus. Astăzi crede că la baza acestor trăiri se află cea care i-a dat viaţă. “Mama a murit când noi eram copii. A fost un accident îngrozitor. Ne-a luat casa foc. Regret că nu m-a văzut jucând, dar am convingerea că la baza izbanzilor mele se află ea, că forţa mea mea este ea”, mărturiseşte Dan Tudor pentru Gândul.

• Ce este fenomenul „manosphere” și de ce politicienii britanici cer măsuri ferme pentru protejarea bărbaților?
• Astăzi se împlinesc 140 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari pictori ai…

Reporter: Ce au tinerii de astăzi şi nu a avut Dan Tudor?

Dan Tudor: Au curaj, au libertate, au puterea opţiunii, au viteză de reacţie mai bună. Vin dintr-o famile de muncitori, care au lucrat ca nouă să nu ne lipsească nimic, din lucrurile normale, fireşti. Nu au fost excese de niciun fel, nici în sărăcie, nici în bogăţie. Noi aveam o frică de viitor. Astăzi clipa se trăieşte intens, oamenii nu îşi mai fac planuri, nu se mai lovesc de sistemul acela ermetic. Atunci existau fricile acelea, să nu spui ceva rău, toţi erau cu ochii pe tine, indiferent dacă erai copil sau adult.

Cum ai ajuns actor? Aveai o relaţie bună cu umorul?

La 24 de ani m-am întâlnit cu teatrul şi teatrul cu mine. Lucram pe şantier, eram şofer pe camion. Directorul Teatrului de Comedie era Silviu Stănculescu. Ne-am cunoscut într-o vacanţă. M-a întrebat ce lucrez, eu i-am spus că sunt şofer. Silviu m-a chemat la teatru, eu am crezut că au nevoie de un nou şofer, aveau un autocar cu care mergeau în toată lumea. Nu eram un tânăr vesel, eram mai degrabă blazat, probabil că a vazut ceva dincolo de volan. M-a trimis la pregătire, după am jucat în ”Colivia nebunelor”. În acelaşi an am intrat la teatru.

Când te gândeşti la acei ani, cum ţi se par? Te sperie?

Nu mă sperie nimic, aş putea fi şi azi un şofer pe camion. Glumesc cu colegii mei şi le spun că sunt cel mai bun şofer dintre actori şi regizori. Mi-a rămas de atunci un simţ practic, o viteză de execuţie. Acolo exista o anumită naturaleţe, respectai termenele, te ţineai de cuvânt. Dacă făceai o pană, pe timp de iarnă, era îngrozitor. În acele vremuri nu existau cauciucuri ca cele de azi. Cauciucul era prevăzut cu o cameră, trebuia sustras de acolo cu un levier. Il umflai. Mi-a rămas de atunci precizia, venitul la timp, atunci trebuia să vii devreme ca să încălzeşti maşina. Le spun şi colegilor mei: „Copii, veniţi, încălziţi motoarele şi să-i dăm drumul!”

Ai regrete?

Am trăit din regrete. La 20 de ani regretam că nu mi-am terminat cariera sportivă, am făcut handbal de performanţă la Clubul Steaua şi mi-am rupt un menisc. Pe urmă m-am făcut actor, pe parcurs am regretat că nu am făcut acest pas mai devreme. Mai târziu că nu am făcut anumite roluri. Tot regretând, viaţa mi-a dat şansa să lucrez. Acum mi se pare că am făcut lucruri cât pentru două vieţi. Am regizat peste 90 de spectacole. Actorii trăiesc într-o altă realitate. Când mă duc acasă, mă uit în ochii copiilor mei şi folosesc vorbe din piese.

Citiţi continuarea interviului în Gândul.