O carte pe zi: „Români şi unguri – 1918-1940”, de Petre Ţurlea. Un volum care îşi propune să trateze problema revizionismului unguresc

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Istoricul Petre Ţurlea a publicat, începând cu 1996, mai multe volume privind raporturile dintre români şi unguri: „Ip şi Trăznea. Atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească (studiu şi documente)”, Editura Enciclopedică,1996; „UDMR şi societatea românească”, Editura România Pur şi Simplu, 2003; „Transilvania de Nord-Est 1944 – 1952”, Editura România Pur şi Simplu, 2005. În 2011, „Români şi unguri 1940-2011, cu texte revizuite şi adăugite” apărea la Editura Karta Graphic şi includea cele trei volume publicate anterior, scrie Mediafax.

Acum, la aceeaşi editură ploieşteană Karta Graphic lansează pe piaţă trei volume masive despre raporturile dintre români şi unguri în ultimul secol, bazate numai pe documente. Primele două au apărut şi le vom prezenta în două zile consecutiv, cel de-a treilea, urmează să apară foarte curând.

• Povestea lui Thierry Hermès: De la hamuri pentru cai la unul dintre cele mai faimoase branduri…
• Test de cultură generală. De ce turcii fac cafea la nisip?

Cele două încearcă să contureze imaginea relaţiilor dintre români şi unguri într-un secol frământat, indicând continuitatea motivelor de dispută, nerezolvarea cauzelor acestei dispute generând perpetuarea acesteia şi în secolul XXI. Ca urmare, cartea de faţă este şi un semnal de alarmă pentru cei care doresc să păstreze România întreagă. Aşadar, trei volume „Români şi unguri”: „I – 1918 – 1940”; „II – 1940-1945”; „III – 1945-2018”, toate încadrându-se în campania pentru aniversarea Centenarului formării României Mari.

Să-i dăm cuvântul autorului:

„Români şi unguri 1918-1940 va trata prioritar problema revizionismului unguresc în România Mare. Dar, nu-şi propune să prezinte pe larg disputele teoretice dintre români şi unguri privind dreptul de stăpânire asupra Transilvaniei. Nici procesele dintre România şi Ungaria privind interpretarea dată faptelor de guvernământ din provincie de după Trianon – cel mai cunoscut fiind Procesul optanţilor unguri. Deşi, atât disputele teoretice, cât şi procesele respective se înscriu în acţiunea revizionistă a Budapestei – prin ele dorindu-se demonstrarea netemeiniciei istorice a stăpânirii româneşti şi, totodată, a incapacităţii Statului Român de a institui o administraţie onestă şi eficientă. Cele două tipuri de acţiuni erau deschise, nu aveau caracter secret. Prin ele se urmărea şi timorarea părţii române pentru ca aceasta să renunţe la măsurile vizând aplicarea legislaţiei româneşti în Transilvania şi să împiedice consolidarea Unirii din 1918. Se urmărea, de asemenea, obţinerea unui statut privilegiat pentru ungurii din Transilvania în raport cu românii de acolo, statut care să ducă la autonomia deplină, inclusiv teritorială, a celor dintâi, pregătitoare a unei viitoare desprinderi de România şi a realipirii la Ungaria.

Un alt plan al acţiunii revizioniste ungureşti în Transilvania, în perioada 1918-1940, a fost acela cu caracter subteran: permanenta incitare dinspre Budapesta a ungurilor din România, pentru neacceptarea Unirii Transilvaniei cu aceasta; îndemnul la nesupunere faţă de legile româneşti; întreţinerea speranţei în refacerea Ungariei Mari, a urii faţă de români – care stăteau în calea înfăptuirii dezideratului considerat ca fiind drept. Incitarea se făcea prin intermediul bisericilor maghiare, a şcolilor maghiare, instituţiilor de cultură maghiare, prin presă şi prin toate organizaţiile ungurilor din România, inclusiv cele politice sau economice. Dinspre Budapestea veneau nu numai îndemnuri, ci şi fonduri şi emisari-coordonatori. Multe dintre acţiunile de acest tip au fost descoperite de către serviciile speciale româneşti, rapoartele întocmite de ele formând principala sursă documentară istorică încă puţin exploatată. Arhive diferite – ANIC, ACNSAS, AMAE, arhive judeţene – păstrează o cantitate imensă de documente, parcurgerea lor putând crea o imagine mai exactă a fenomenului revizionismului unguresc vizând destrămarea României Mari; un fenomen cu deplină continuitate în toată perioada interbelică, de o intensitate deosebită, cu foarte variate forme de manifestare; şi cu un rol important în pregătirea raptului teritorial din 1940, a Transilvaniei de Nord-Est, impus de Germania şi Italia, dar găsind în teritoriul răpit o stare de spirit antiromânească evidentă a ungurilor de aici – aşa explicându-se participarea acestora, cu entuziasm, la atrocităţile din perioada ocupaţiei horthyste. În domeniul aducerii la lumină a documentelor din categoria menţionată s-au făcut deja unii paşi importanţi, de către istorici precum Cristian Troncotă sau Alin Spânu; şi, în special, prin lucrarea în trei volume, sub titlul Minorităţile naţionale din România, coordonată de Ioan Scurtu şi Liviu Boar. Cu toate acestea, o reprezentare a cât mai multor documente de arhivă încă inedite – care să ilustreze deplin revizionismul unguresc în România interbelică, să-i indice intensitatea, formele de manifestare, să indice acceptarea politicii revizioniste a Budapestei de către majoritatea ungurilor din Transilvania, a pericolului deosebit pe care revizionismul îl reprezintă pentru existenţa însăşi a României Mari – este necesară. Acesta este rolul volumului de faţă, în principal; el prezentând, însă, chiar dacă succint, şi propaganda revizionistă ungurească şi procesele intentate de Ungaria României.

Prezentarea temei revizionismului unguresc a început, în istoriografia românesacă în perioada interbelică – multe dintre lucrările apărute atunci fiind bine documentate, unele alcătuite la cererea unor organisme centrale ale Statului român, cu investigarea unor surse arhivistice nepublicate în acel moment şi de necombătut. (…)

In perioada comunistă, prezentarea revizionismului unguresc s-a făcut sub supravegherea foarte atentă a Cenzurii. Până spre sfârşitul perioadei respective a fost impusă prezentarea doar a „colaborării în spiritul internaţionalismului proletar” între români şi unguri; cele două state, România şi Ungaria, fiind „frăţeşti”, amândouă în „lagărul comunist”, între ele nu erau de admis diferendele la care se putea ajunge dacă trecutul istoric real ar fi fost adus la lumină”.

Mâine, volumul al doilea, „Români şi unguri 1940-1945”.

Petre Ţurlea – „Români şi unguri. Volumul I. 1919-1940”. Editura Karta-Graphic. 518 pag.