O carte pe zi: „Fata care citea în metrou”, de Christine Féret-Fleury. Un roman scurt, aparent uşor

Un roman scurt, aparent uşor, tandru, despre iubitorii de carte care se descoperă pe ei înşişi. Juliette merge cu acelaşi metrou în fiecare zi, în drum spre serviciu. Îi place să citească, dar şi mai mult să-şi observe tovarăşii de călătorie, să-şi imagineze ce fac în restul zilei şi al zilelor, ce gândesc: bătrâna doamnă, studenta la Matematică, ornitologul amator, grădinarul, îndrăgostita (cel puţin, aşa şi-o închipuia, judecând după respiraţia uşor sacadată şi după lacrimile care îi picurau de pe gene când ajungea la o anume pagină a cărţii citite). Juliette are spirit de observaţie, reţine desenul copertelor: uneori un cuplu îmbrăţişat pe un fond sângeriu sau dantela sugestivă a unui corsaj, torsul gol al unui bărbat, şoldurile unei femei, un aşternut mototolit sau doi butoni de manşetă. Visătoare, Juliette „bătea cu vârfurile degetelor în coperta propriei cărţi, pe care nu o mai deschidea prea des, absorbită cum era de observaţiile sale. Volumul în format de buzunar, cu muchia pătată de cafea, cu cotorul crăpat, trecea dintr-o geantă în alta, din traista de marţi – ziua în care Juliette îşi facea cumpărăturile când ieşea de la agenţie – în poşeta de vineri – seara de mers la cinema. O carte poştală, strecurată între paginile 32 şi 33, nu se mişcase de-acolo de peste o săptămână. Peisajul pe care-l înfăţişa, un sat de munte înălţându-se deasupra unui mozaic de câmpuri în tonuri închise, Juliette îl asocia acum cu bătrâna doamnă care frunzărea mereu aceeaşi carte de retete culinare si uneori zâmbea de parcă descrierea unui fel de mâncare îi amintea o nebunie din tinereţe; câteodată închidea cartea, îşi aşeza deasupra mâna fără niciun inel şi se uita pe fereastră…”.

Dar în această monotonie de zi cu zi apare o pertubare când Juliette decide să coboare cu două staţii mai devreme şi să mergă la serviciu pe un drum ocolitor, scrie Mediafax.

• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România
• Ziua în care accesul la informaţie nu a mai depins de avere

Un roman care poate fi citit fără probleme în metrou (sau autobuz mai puţin aglomerat).

Intrigă facilă, deznodământ previzibil, aproape un chick lit, fără să fie, psihologie aproape absentă, personaje tratate la suprafaţă, lipsite de profunzime, seducţie minimă. O carte care vorbeşte despre cărţi, Juliette îşi abandonează repede slujba plictisitoare într-o firmă şi se alătură unui bătrân care strânge cărţi pentru a le dărui altora, să-i apropie de lectură. Un final previzibil, Juliette îşi schimbă viaţa, se presupună că se va regăsi pe sine. Revista Lire avea dreptate: „O poveste tandră, cu un strop de nebunie”.

Christine Féret-Fleury – „Fata care citea în metrou”. Editura Nemira, colecţia Damen tango. Traducere din limba franceză de Mihaela Stan. 206 pag.