”Zelda” de Ştefan Ehling

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Un roman în care cititorul va regăsi lumea care îl înconjoară. Exemple, la întâmplare: într-un oraş de provincie, sigur în Banat, un procuror al Direcţiei Naţionale Anticorupţie se sinucide, aruncându-se de la etajul unei clădiri administrative – dar lucrurile nu sunt clare, e foarte posibil ca destui să-i fi vrut moartea şi poate chiar să i-o fi provocat; printre cei care îl făceau seară de seară albie de porci se numărau comentatorii şi analiştii televiziunii mogulului Matei Licu, apărut în condiţii nu prea limpezi după revoluţie şi care până la urmă ajunge la închisoare; mogulul îşi înfiinţase un partiduleţ care se aliase când cu Alianţa Da, când cu liberalii, când cu social-democraţii; postul de televiziune renunţă treptat la orice emisiune culturală şi pe ecran ”se dădeau doar talk-show-uri, doar nişte pseudo dezbateri politice, încremenite într-un singur proiect: demonizarea adversarilor politici ai domnului Matei Licu şi ai marelui partid căruia partiduleţul dânsului îi servea de balama.” Nu vi se par toate acestea de-a dreptul rupte din realitatea imediată?

Ştefan Ehling este prozator şi eseist, născut la Mănăştur, jud. Arad, 1940. Vreme de patruzeci de ani a fost profesor de limba română la Şcoala generală Grabaţi şi la licee din Drobeta Turnu-Severin. A debutat târziu, la 68 de ani, cu romanul ”Martha”, care a primit Premiul pentru debut al Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat ”Profesor Hübner”, ” N-ai de gând, domnule, să laşi garda jos?”, ”Nu-l blamaţi pe ambiţios!”, ”Cu hora ‘nainte”.

Mai toate sunt romane ale formării, aşa-numitele bildungsromane. Personajele lui Ştefan Ehling sunt, de regulă, ambiţioase, îşi depăşesc condiţia; vieţile lor, petrecute în cea mai mare parte în vremea comunismului, sunt încorsetate în întrigi, trădări şi luptă pentru putere. Cum s-a subliniat, romanele acestea sunt un fel de saga bănăţene. Toate sunt masive, stufoase, probabil pe alocuri memorialistice, au forţă problematică, vor să se adune într-un ciclu ambiţios. Personajele au memorie şi inteligenţă analitică. Scrierea e greoaie, de un „balzacianism necesar“ (cum, iarăşi, s-a spus), temele sunt obsedante (adaptarea la condiţiile de război sau la totalitarism, la instaurarea comunismului sau la o lume în care comunismul a căzut şi nu mai există nicio normă).

În mai toate, inclusiv în romanul de faţă, sunt multe trimiteri culturale, la literatură şi muzică îndeosebi, de parcă autorul ar insista să contureze un anume profil al personajelor sale, dar cele mai multe ajung să fie pur şi simplu digresiuni care încarcă inutil romanul, obosesc, nu-şi au rostul (exemple: analiza ”Străinului” lui Camus, discuţia despre Slavici, trimiterile la textele lui Cioculescu despre Caragiale sau ale lui Walter Lippmann despre democraţie, discursurile prea lungi ale personajelor despre patriotism, spiritul critic şi critica măsurilor guvernului – dar exemplele s-ar putea multiplica cu zecile!). E greu de imaginat ca un cuplu să discute atât de sofisticat precum o fac cei doi eroi despre romanul lui Françoise Sagan şi muzica lui Brahms…

Personajele principale sunt doi vârstnici, Peter Berling şi Zelda, căsătoriţi după ce fiecăruia îi murise jumătatea. Peter încearcă să scrie un roman despre viaţa lui şi a Zeldei (”doi bătrânei care se iubeau şi se străduiau să se menţină pe linia de plutire, în nişte vremuri tulburi, grele, când forţele bune se luptau să aşeze ţara pe un drum prielnic dezvoltării ei, în ritmuri alerte, europene”), roman intitulat chiar ”Zelda”. În mai multe rânduri, zeci de pagini îi dispar din computer, se gândeşte că sigur cineva acţionase (”Ştia că în textul său de roman sunt observaţii dure, neconfortabile pentru inamicii împotriva cărora lupta el prin scrisul său literar.”). Peter Berling e neamţ de origine, prilej de a aduce în discuţie tramele prin care a trecut această populaţie, dar şi de satiră: acuzele la care e supus de un coleg cum că critică guvernul şi partidele politice ce îl formează doar pentru că e german, prin urmare ”reacţionar cu apucături fasciste”. Autorul însă merge mai departe şi pune în pagină cam toate aberaţiile apărute în ultimul timp în presă despre etnicii germani din România.

Un roman politic, într-o măsură, social, în orice caz foarte realist şi actual, oarecum psihologic, parţial cu teză, parţial cu tramă poliţistă, cu digresiuni aproape la tot pasul care îngreunează lectura, rătăcindu-se de principalele fire narative sau pierzându-le, părţi care, din păcate, îşi risipesc caracterul literar, devenind relatări jurnalistice pe pagini întregi, pe scurt, un roman în care autorul a vrut să înghesuie tot şi de toate. Rezultatul nu e cel scontat, probabil, în orice caz nu este un roman total, ci unul care ar fi câştigat enorm dacă ar fi fost redus la jumătate. Excelentul editor Claudiu T. Arieşan are dreptate să afirme (coperta a patra) că ”Zelda este un roman polimorf, modern prin stratificare, clasic în structuri, dar extrem de ancorat în imediatitatea duratei biografice a noastre, a tuturor.”

Numai că doar această ancorare socotesc că e prea puţin.

Ştefan Ehling – Zelda. Editura Datagroup. 391 pag.