„Omul care s-a jucat cu lumea”, de Marian Truţă. Un nou roman, la fel de captivant ca precedentele

Născut în 1960, Marian Truţă este un scriitor de science fiction şi fantasy. A urmat cursurile Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul Politehnicii Bucureşti. Din 2010 coordonează Revista Nautilus a Editurii Nemira. A scris numeroase articole în presa de specialitate şi a tradus mai multe volume. Dintre cărţile pe care le-a semnat, amintim „Început de anotimp ploios la Ezary” şi „Vremea renunţării”. A câştigat, de-a lungul anilor, mai multe premii, cel mai recent în 2014, Premiul Ion Hobana. Când criticul literar Mihai Iovănel scria: „Cred că orice iubitor de literatură science-fiction din România a auzit de Marian Truţă. Romanele sale, scrise în colaborare sau singur, alături de povestirile publicate în cele mai prestigioase reviste de gen din ţara noastră, sunt o lectură obligatorie pentru cei ce doresc să aibă o privire de ansamblu asupra literaturii SF din România”, scrie Mediafax.

 

Marian Truţă revine cu un nou roman, la fel de captivant ca precedentele, un roman SF aflat la limita fantasticului, cu acţiunea în România, cu personaje bine conturate, pe fondul unei lumi ieşite din comun.

 

Eroul, numit L, ajunge, singur, noaptea, în orăşelul de munte K, unde urmează să lucreze la o revistă. Coboară din tren într-un nor de abur cald răspândit de locomotiva antediluviană. Constată că nu e nimeni în jur, nici în gară, nici pe străzi, nici la pensiunea a cărei chei a luat-o, conform înţelegerii, dintr-o casetă din gară. Are toate motivele să creadă că viaţa lui se inventează din acea noapte, care poate fi un moment T zero. Totul e încremenit în jur, doar în vitrinele magazinelor plasmele TV sunt aprinse, cu purici multicolori dansând pe ecrane. Ca şi cum cei peste treizeci de mii de locuitori ai orăşelului ar fi dispărut pe neaşteptate într-un cataclism sau răpiţi de cine ştie ce entitate extraterestră. Dimineaţa, face un tur prin oraş, dar nu întâlneşte pe nimeni. De pe o rampă, vede autostrada care se pierde în munţi plină de automobile ciocnite, un dezastru total, dar nicio fiinţă umană. Doar câini. Cercetează cu atenţie camerele pensiunii şi o mulţime de case ori blocuri, dar nu întâlneşte pe nimeni. E decis să rămână în oraş, îşi face un plan. Apă şi alimente neperisabile găseşte din belşug. Face rost şi de un generator şi are energie electrică în permanenţă. Găseşte arme cu care se apără de haitele de câini. Se adaptează la noua lume, trec săptămânile şi lunile. Găseşte într-un depozit o mulţime de manechine, păpuşi gonflabile, femei şi bărbaţi, pe care le răspândeşte prin tot oraşul, să dea impresia că sunt locuitori. Cu două dintre manechinele femei face dragoste. Dar „viermele nebuniei nu muşcase din el”. Îşi face un jurnal. Se proclamă „Conducător cu puteri absolute” în faţa manechinelor cărora le ţine discursuri. Într-o zi, după o ploaie, descoperă o urmă de pantof şi-l caută pe „intrus”, care se arată a fi o femeie. Trimisă „să-l salveze”.

 

„Am intrat în mintea ta şi am văzut tot – îi spune ea. Ştiu tot ce ai făcut, ştiu cum ai colindat oraşul, cum te-ai jucat cu manechinele, cum ţi-ai fortificat pensiunea, ştiu de conversaţia ta cu Ursul Leneş. Totul e la nivel simbolic, în mintea ta.(…) Ai ajuns să simulezi lumea. Lumea pe care o vezi şi crezi că este reală interferează într-un mod nefast cu adevărata lume”. L. se luptă cu femeia intrusă, încearcă s-o împuşte. Scapă amândoi. Decide să plece din oraş. „Tot ce mai rămâne din lume e amintirea ei” îşi zice L, intrând în tunelul care părăseşte oraşul şi pătrunde în munţi. „Ce va fi fost mai departe, ce s-a ales de el, ce s-a găsit dincolo de munte nu vom şti şi nu vom afla, probabil, niciodată. Pentru că, odată intrat în galerie, odată ce primul cot l-a ascuns vederii, lumea lui din urmă a dispărut. A dispărut oraşul K, au dispărut munţii, văile. Am dispărut şi eu, povestitorul acestor minunate întâmplări, ai dispărut şi tu, cititorului. Ca şi când niciodată nu ar”.

 

Stranie carte, la finalul căreia nu ştii dacă eroul s-a jucat cu mintea noastră sau autorul. Poate nici nu e bine să ştim.

 

Marian Truţă – „Omul care s-a jucat cu lumea”. Editura Tritonic, colecţia LIT. 142 pag.