Dacii, niste barbari? Va inselati!

Dioscoride, medic greco-roman care l-a insotit pe Traian in cel de-al doilea razboi cu dacii, a scris un tratat de botanica farmaceutica, De materia medica, in care a prezentat si 21 de plante medicinale utilizate de daci in diferite maladii. Curios, alaturi de numele grec si roman, este inscris si cel dacic.

Printre ele: Boudhathala (limba boului, actiune sudorifica); Cinouboila (brionia, cicatrizanta in plagi, diuretica); Coadama (limbarita, racoritoare calmanta in prurite, cicatrizanta); Coicodila (iarba bubei, diuretica, purgativa); Dielleina (maselarita, folosita de daci ca analgezic, calmant, hipnotic, antispastic); Diesema (lumanarica, actiune astringenta si antiperistaltica in diarei); Diodela (coada soricelului, utilizata ca tonic, hemostatic, antiastmatic, laxativ, calmant al durerilor abdominale); Mizela (cimbrul, efect antidiareic, antispasmodic, diuretic); Salia (ciumafaia, contine alcaloizi ca hiosciamina si scopolamina); Riborastra (brusturele, diuretic, hipoglicemiant, antiseptic, laxativ, sudorific, depurativ) s.a. Arheologii au descoperit ca geto-dacii foloseau deopotriva si leacuri minerale. Praful de calcar era utilizat ca hemostatic, buretii de mare uscati si pulverizati erau surse de iod, iar numeroase vase de lut contineau cenusa vulcanica, adusa de negustorii greci de la Etna, Stromboli si Vezuviu. Presarata pe rani, aceasta cenusa le usca, grabind cicatrizarea.

Neglijau dacii igiena colectiva sau pe cea corporala? Nicidecum. Vechii locuitori de la Gradistea Muncelului beneficiau de o instalatie de captare si filtrare a apei de izvor, la punctul numit Tau. La intrarea in marele rezervor din piatra si lemn, apa trecea printr-o sita, apoi era filtrata prin straturi de pietris si nisip. Captata dupa aceasta purificare, era stocata in cisterne sapate in stanca, asa cum este cea de la Blidaru. Un sistem de tevi, construit din olane de lut ars, purta apa catre cetate. Asemenea sisteme au fost descoperite dupa 1950 in mai multe asezari dacice din Muntii Orastiei. Dacii se spalau frecandu-se cu nisip, cu pamant alcalin (un fel de sapun primitiv) si cu vin, isi dezinsectizau imbracamintea cu pelin si levantica, isi tundeau parul si barba cu cutite curbe. Excesul de vin l-a facut pe marele preot Deceneu sa-l sfatuiasca pe Burebista sa ordone smulgerea din radacini a vitei-de-vie, in fond o masura de igiena colectiva (apud Strabon).

In Transilvania dacica se cunostea inca de prin secolele III-II i.Hr. efectul terapeutic al unor ape minerale. Izvorul termal de la Geoagiu purta numele de Germisara, de la cuvantul indo-european germ (devenit therm sau warm, cald). Razboaiele perpetue au stimulat perfectionarea interventiilor chirurgicale. Daca unele operatii, precum scoaterea manuala a varfului sagetilor sau oblojirea ranilor cu frunze din plante astringente, hemostatice si cicatrizante, a fost o practica milenara, nu acelasi lucru se poate spune despre instrumentele chirurgicale sofisticate gasite in siturile dacice de catre arheologi ca Ion Horatiu Crisan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe.

Cei care cred ca medicina dacilor a fost doar empirica, deci pur aplicativa, se inseala. Arta de a preveni bolile si a le vindeca poseda si o baza mitico-magica. Grecii si ulterior romanii aveau un renumit panteon de zeitati medicale, precum centaurul Kiron, maestrul lui Asklepios (Esculap), fiul lui Apollo, apoi pe fiii si fiicele lui Esculap, patronii unor ramuri ale medicinei: Machaon (chirurgia), Podalir (dietetica), Telesphor (ocrotitorul convalescentei), Hygeia (igiena), Panakeia (posesoarea leacurilor), Epione (alinatoarea durerilor) s.a. La randul lor, preotii-medici din Dacia solicitau ajutorul unor zei vindecatori precum Darzas si Bendis, zeita corespunzatoare lui Artemis (Dianei romane), protectoarea casei si a sanatatii feminine. Anumiti medici-istorici sustin ca insusi Zamolxis, tanar dac, ar fi calatorit in Atica, l-ar fi cunoscut pe Pitagora si ar fi invatat de la discipolii lui Hipocrate minunata arta de a reda suferinzilor bunul lor cel mai de pret: sanatatea trupului si a sufletului.

Text: Prof. Dr. Radu Iftimovici