Amintiri despre Big Bang

Principiul pe care se bazeaza toata cosmologia moderna spune ca orice regiune a Universului am observa, daca acea regiune e destul de mare, ni se va parea intotdeauna la fel. Ceea ce inseamna ca regiuni diferite ale Universului sunt identice.

Practic, acest principiu transforma in lege faptul ca in centrul Universului nu se afla nici Pamantul, nici Soarele, nici Calea Lactee. Acest principiu spune ca nu exista centru al Universului. Matematicianul rus Alexander Friedmann a presupus ca Universul evolueaza. El a pornit de la o ecuatie a lui Einstein si a gasit o solutie superba, conform careia Universul se afla in continua expansiune.

• Ziua în care Alexandru Ioan Cuza a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit. Ce păţeau părinţii care…
• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra

Daca un astfel de lucru este adevarat, a concluzionat George Lemaitre cativa ani mai tarziu, Universul si-a avut originea intr-un punct: Big Bang. Pe care nu Lemaitre l-a numit Big Bang, ci oamenii care radeau de el. Lemaitre era un preot catolic si presupunea ca acest punct ar fi reprezentat inceputul creatiei lui Dumnezeu. La ora actuala, dispunem de un instrument pentru determinarea geometriei Universului. Conform masuratorilor de pana acum, Universul este plat: Euclid avea dreptate. Lemaitre a presupus ca, daca Universul se afla in continua expansiune, atunci ar trebui sa putem vedea cum se mareste. Adica, punand sub observatie galaxiile, sa le vedem cum se indeparteaza.

In ultimii zece ani, satelitul Hubble a demonstrat ca acest lucru este adevarat chiar si pentru galaxiile aflate la distante de miliarde de ani-lumina. Galaxiile foarte indepartate „fug“ de noi cu o viteza superioara celei a luminii. Dar ele nu se indeparteaza pentru ca se misca, ci pentru ca spatiul dintre noi si ele se dilata.

Spatiul se poate dilata la orice viteze doreste. Ceea ce si face.

Daca Universul se extinde, inseamna ca se raceste si ca initial era mult mai cald. Cel ce reface istoria Universului ajunge intr-un punct din trecut cand temperatura era atat de inalta, incat materia, asa cum o cunoastem astazi, nu exista. Nu existau nici atomi.

Cu 13 miliarde de ani in urma, in Univers existau doar electroni, nuclee atomice si fotoni, care navigau impreuna in aceeasi „mare“. Atunci cand, la un moment dat, Universul s-a racit, unii electroni au fost capturati de nuclee atomice si au format atomii. Legile fizicii ne spun ca pentru un foton este mult mai dificil sa interactioneze cu un atom intreg decat cu fiecare electron si fiecare nucleu in parte.

Este ca si cum electronii, nucleele si fotonii ar fi fost niste copii care la inceput se jucau toti impreuna. In momentul in care Universul s-a racit, electronii si nucleele s-au „imprietenit“ atat de tare, incat n-au mai vrut sa se joace decat intre ei, lasandu-i pe fotoni de izbeliste.

Un foton este lumina si lumina formeaza imaginea. Daca scrutam stele din ce in ce mai indepartate, imaginile obtinute vor fi din ce in ce mai vechi: stelele observate de Hubble la o distanta de 10 miliarde de ani-lumina arata asa cum erau ele cu 10 miliarde de ani in urma.

Radiatia cosmica de fond se afla la o distanta de 13 miliarde de ani-lumina de noi si este lucrul cel mai indepartat pe care-l putem observa, limita Universului observabil. Mai departe de atat nu reusim sa vedem. Daca exista o stea mai indepartata, lumina ei calatoreste inca spre noi.