Insula Paştelui – Misteriosul „buric al Pământului”

Numele i-a fost dat de Jakob Roggeveen, amiralul olandez care a zărit-o în duminica de Paşte a anului 1722, însă insula a purtat cel puţin alte două nume. Localnicii îi spuneau Rapa Nui – marea Rapa – în comparaţie cu insula Rapa, ce se întindea pe o suprafaţă mai mică. Legenda spune că atunci când primii oameni au ajuns pe insulă, regele acestora i-a dat numele Te-Pito-o-te-Henua, adică „buricul Pământului”.

• A învăţat să citească şi să scrie singur, înainte să ajungă la şcoală. Peste ani a…
• Al-Farabi, lumina rațiunii din Orientul Mijlociu

Descoperirea insulei şi a statuilor moai

Expediţia olandeză din 1722 a petrecut doar o zi pe Rapa Nui, însă navigatorii din Ţările de Jos au întocmit o descriere detaliată a insulei şi a localnicilor paşnici şi prietenoşi. Relatările lui Roggeveen menţionau o insulă aproape lipsită de copaci, pe care trăiau aproximativ 3.000 de persoane ce vorbeau o limbă necunoscută.

Cea mai interesantă descoperire a exploratorilor olandezi a devenit celebră în întreaga lume: statuile gigantice, din piatră, situate de-a lungul insulei. Sutele de statui ce se găseau în aproximativ 50 de situri de-a lungul insulei i-au şocat pe exploratorii olandezi, care credeau că descoperiseră o populaţie primitivă şi nu înţelegeau cum ar fi putut aceasta să realizeze misterioasele statui. Locuitorii insulei nu cunoşteau tehnologia roţii, nu aveau instrumente din metal şi nici animale cu care să lucreze pământul.

Imposibilitatea de a înţelege cum o populaţie aparent primitivă a reuşit să realizeze nişte sculpturi gigantice a făcut ca misterul Insulei Paştelului să ajungă celebru în lumea întreagă. Relatările olandezilor aveau să facă înconjurul lumii, iar legenda a crescut de-a lungul anilor. Aveau să treacă 50 de ani până la sosirea altor străini pe ţărmul micuţei insule triunghiulare. Astăzi, la aproape trei secole de la descoperirea Insulei Paştelui de către exploratorii occidentali, oamenii de ştiinţă au reuşit să ofere răspunsuri la câteva dintre enigmele rămase în urma acestei civilizaţii îndepărtate.

De unde au venit locuitorii Insulei Paştelui?

În anii ‘50, faimosul explorator Thor Heyerdahl a lansat o ipoteză conform căreia locuitorii Insulei Paştelui proveneau din America de Sud, cel mai apropiat continent. Pentru a-şi susţine teoria, Heyerdahl a lansat o expediţie spre Polinezia la bordul lui Kon-Tiki, o plută primitivă din lemn de balsa, numele său fiind o altă denumire sub care era cunoscut zeul-soare din cultura Inca, Viracocha.

Expediţia Kon-Tiki a pornit pe 28 aprilie 1947 din portul peruan Callao, ajungând în 101 zile în atolul Raroia din arhipelagul Tuamotu, aflat la 6.980 de kilometri distanţă. Expediţia a demonstrat că aceste plute primitive erau suficient de bune pentru a permite oamenilor să ajungă pe Insula Paştelui pornind din America de Sud.

Ipoteza lui Thor Heyerdahl contrazicea însă teoria susţinută de numeroşi alţi oameni de ştiinţă, care considerau mai probabil ca Insula Paştelui să fi fost populată de oameni veniţi dinspre vest, din Polinezia. Deşi majoritatea datelor arheologice şi lingvistice îl contraziceau pe Heyerdahl, ipoteza sa a continuat să fie luată în considerare. Timp de decenii a fost imposibilă descoperirea unor dovezi care să încline balanţa în favoarea unei teorii, însă recent acest lucru a fost posibil datorită analizelor genetice moderne.

Analizând ADN-ul extras din scheletele descoperite pe Insula Paştelui, oamenii de ştiinţă au descoperit un marker genetic unic, ce există doar în ADN-ul oamenilor din Polinezia. Această descoperire a reprezentat dovada fermă că cei ce au colonizat Rapa Nui au fost descendenţii marinarilor polinezieni, Insula Paştelui fiind cel mai estic teritoriu cucerit de aceşti extraordinari navigatori.

Datarea cu carbon a indicat că polinezenii au colonizat Insula Paştelui în jurul anului 1200 e.n. Cu timpul, civilizaţia de aici s-a dezvoltat cu ajutorul pescuitului şi al agriculturii, în perioada sa de vârf insula găzduind 12.000 de persoane, de trei ori mai multe decât astăzi.

Cum au fost realizate şi transportate misterioasele statui?

Mai bine de 95% din blocurile de piatră din care au fost sculptate statuile de pe Insula Paştelui provin din cariera Rano Raraku. În acest crater vulcanic au fost realizate toate statuile moai, aici găsindu-se şi astăzi peste 300 dintre ele.

Dovezile arheologice indică faptul că statuile au fost realizate de-a lungul a sute de ani, iar faptul că stilul s-a menţinut de-a lungul acestei perioade îndelungate sugerează că arta cioplitului s-a transmis în cadrul unei bresle de sculptori.

Totuşi, anumite trăsături ale statuilor s-au modificat în timp: datarea elementelor de mediu în care au fost descoperite statuile (fiind imposibilă datarea lor directă) sugerează că acestea au devenit, în timp, mai mari. Oamenii de ştiinţă cred că sculptarea unor statui tot mai mari a fost rezultatul concurenţei între diferitele clanuri de pe insulă. De asemenea, anumite statui au în vârf un „pukao” – un moţ de culoare roşie – din piatră vulcanică. Cercetătorii cred că acest moţ reprezintă un element estetic adăugat spre finalul civilizaţiei de pe Insula Paştelui.

Oamenii de ştiinţă estimează că sculptarea unei statui, folosind doar dalte de piatră, ar fi durat câţiva ani. Realizarea sculpturilor moai nu este, însă, aspectul cel mai misterios al acestor monumente unicat, ci transportarea lor. Sute de statui realizate în cariera Rano Raraku au fost amplasate de-a lungul Rapa Nui, peste văi şi dealuri şi la distanţe de 15 kilometri. Câteva dintre statuile realizate aici cântăreau şi 80 de tone, adică de două ori mai mult decât cele mai mari pietre descoperite la Stonehenge.

Din cele 887 de statui cioplite pe Insula Paştelui, 540 au fost transportate din carieră, o realizare incredibilă pentru o civilizaţie primitivă, dotată doar cu instrumente din piatră. Legenda locului spune că statuile au „mers” din carieră până la platformele situate de-a lungul insulei, iar cercetătorii au interpretat acest mit drept un indiciu al faptului că statuile au fost transportate în picioare. De altfel, de-a lungul insulei se găsesc zeci de moai abandonate şi sparte în bucăţi, iar cercetătorii afirmă că statuile nu s-ar fi spart astfel dacă erau transportate în poziţie orizontală.

Principala ipoteză referitoare la modul în care au fost transportate statuile sugerează folosirea a sute de trunchiuri de copac. Alţii cercetători cred că este posibil ca acestea să fi fost transportate pe roci sferice. Niciuna dintre teoriile enunţate de oamenii de ştiinţă nu poate fi susţinută de dovezi istorice clare, astfel că misterul modului în care au fost transportate statuile de-a lungul insulei rămâne nedescifrat de ştiinţa modernă.

Totuşi, o ipoteză lansată anul trecut de doi cercetători în urma unor studii efectuate la faţa locului pare să fi lămurit misterul. Un experiment realizat pe insulă de către Terry Hunt şi Carl Lipo a arătat că statuile pot fi mutate în picioare de către 15-20 de persoane. În studiul realizat de cei doi cercetători s-a demonstrat că statuile pot fi transportate la fel ca un frigider: prin clătinarea lor repetată, dintr-o parte în alta, pe drumurile construite de localnici. Această ipoteză pare să explice legenda „statuilor care merg”, arătând cum ar fi putut lua naştere acest mit referitor la deplasarea misterioaselor statui.

Ce reprezentau statuile moai?

De-a lungul timpului, cercetătorii au lansat diferite ipoteze referitoare la scopul misterioaselor statui de pe Rapa Nui. Unii au susţinut că statuile ar fi reprezentările artistice ale unor zei, alţii au lansat teorii fantastice, conform cărora acestea au fost inspirate de extratereştri. Indiciile ce aveau să permită dezlegarea acestui mister au provenit din limba vorbită pe Rapa Nui.

Pe lângă „moai”, localnicii obişnuiau să se refere la statuile de pe insulă prin sintagma „arena ora ata atepuna”, însemnând „faţa vie a strămoşilor noştri”. Studiind fragmentele de coral descoperite pe insulă, cercetătorii şi-au dat seama că acestea se potrivesc perfect în scobiturile concave situate în dreptul orbitelor statuilor. Astfel, oamenii de ştiinţă şi-au dat seama că statuile fuseseră dotate cu ochi din coral, ceea ce le făcea să pară aproape vii, justificând denumirea de „faţa vie a strămoşilor noştri”.

Cercetătorii au concluzionat că statuile fac parte din tradiţia polineziană de adorare a strămoşilor, fiecare dintre ele fiind reprezentarea unui şef de trib din trecut. Statuile erau amplasate pe platforme înalte, intitulate „ahu”, situându-se astfel între zei şi oameni, şi erau îndreptate cu faţa spre interiorul insulei, ca să poată cuprinde totul cu privirea lor protectoare.

Se crede că puterea socială şi economică a unui şef de clan se măsura în numărul de statui moai aflate deasupra mormintelor familiei, astfel că exista o veritabilă concurenţă între şefi. De aceea, pe insulă se găsesc statui de dimensiuni între 3 şi 8 metri înălţime, în funcţie de importanţa şefului de clan care le-a construit.

De ce au dispărut locuitorii Insulei Paştelui?

Cercetătorii au crezut foarte mult timp că locuitorii Insulei Paştelui au fost victimele unui dezastru ecologic provocat chiar de ei. Astfel, ipoteza oamenilor de ştiinţă, popularizată de Jared Diamond în cartea „Collapse”, susţinea că locuitorii de pe Rapa Nui au defrişat în mod voluntar pădurile de pe insulă pentru a obţine teren agricol şi pentru a folosi trunchiurile de copac la transportarea statuilor gigantice, iar această decizie sinucigaşă a dus la degradarea solului insulei, la foamete şi la război civil.

Numeroşi scriitori au făcut o paralelă între Insula Paştelui şi civilizaţia modernă, afirmând că acest exemplu al unei societăţi care se distruge singură prin supraexploatarea resurselor oferă un avertisment puternic referitor la viitorul societăţii contemporane.

Ipoteza autodistrugerii a fost infirmată de un studiu recent, efectuat la faţa locului de-a lungul unui deceniu de Terry Hunt şi Carl Lipo, doi specialişti în arheologie şi antropologie. Cercetarea a arătat că pădurea a dispărut de pe Insula Paştelui mult mai repede decât se credea până acum, în doar câteva decenii, nu de-a lungul secolelor. De asemenea, pe insulă s-au găsit puţine dovezi care să sugereze că agricultura era folosită pe scară largă, ceea ce infirmă ipoteza conform căreia copacii au fost tăiaţi pentru a mări suprafaţa agricolă.

Copacii nu ar fi putut fi folosiţi nici pentru transportarea giganticelor statui moai, dintr-un motiv foarte simplu: palmierii care creşteau aici aveau lemnul moale şi fibros, iar dacă trunchiurile lor ar fi fost folosite pe post de cilindri de transport, acestea ar fi fost zdrobite sub greutatea imensă a statuilor.

Cei doi cercetători au descoperit adevăratul motiv pentru care pădurea de palmieri a dispărut de pe Insula Paştelui: şobolanul polinezian (Rattus exulans), care a sosit pe insulă odată cu primii navigatori.

În condiţii de laborator, populaţiile de şobolani polinezieni se dublează în 47 de zile. Pe o insulă lipsită de prădători, sosirea acestor rozătoare a reprezentat o veritabilă catastrofă ecologică. Două din alimentele preferate ale şobolanului polinezian sunt lăstarii şi seminţele copacilor. Cercetătorii estimează că populaţia de şobolani de pe Rapa Nui a ajuns în scurt timp să numere milioane de exemplare, fapt care a avut un efect devastator asupra pădurilor de palmieri.

În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea locuitorii de pe Rapa Nui au suferit consecinţele negative ale descoperirii lor de către occidentali. Populaţia de pe Insula Paştelui nu era pregătită să se apere, astfel că o bună parte din ea a căzut pradă expediţiilor în căutare de sclavi. Localnicii erau capturaţi şi transportaţi în Peru, unde erau puşi la muncă în minele de guano.

Atraşi de noile instrumente şi veşminte aduse de exploratorii europeni, localnicii au abandonat valorile străvechi, iar statuile moai au fost neglijate. Cu timpul, insula a devenit un punct de atracţie pentru aventurieri, iar unii căpitani evitau să acosteze aici din cauza reputaţiei de „centru al sifilisului” pe care o căpătase insula.

Relatările din anii 1870-1880 arată că populaţia de pe insulă, afectată atât de bolile aduse de exploratori, cât şi de comerţul cu sclavi, scăzuse la un nivel minim: 110 oameni.

La 1888, Chile a anexat insula şi a dat-o spre folosinţă fermierilor. În jurul anului 1900 puţinii locuitori rămaşi pe insulă trăiau închişi în structuri similare unor închisori, iar vegetaţia a fost distrusă de miile de oi aduse de colonizatori.

Astfel, locuitorii din Insula Paştelui nu au fost victimele unei „sinucideri” în masă, ci au avut aceeaşi soartă lipsită de noroc ca alte populaţii băştinaşe la contactul cu lumea „civilizată”.

Rapa Nui astăzi

Astăzi, Rapa Nui aparţine de Chile, unde este cunoscută sub numele Isla de Pascua. Aici locuiesc 3.000 de persoane, Hanga Roa fiind singurul oraş de pe insulă. Lângă Hanga Roa se află unicul aeroport de pe insulă, ce leagă cel mai izolată aşezare locuită de pe Terra de restul lumii.

În 1967, aeroportul de pe Rapa Nui a început să fie folosit ca punct de realimentare pentru avioanele ce călătoreau între Santiago de Chile şi Tahiti. Această decizie a marcat momentul în care insula a devenit deschisă lumii largi şi a adus nenumărate beneficii locuitorilor de Rapa Nui.

În prezent, tot mai mulţi turişti sosesc pentru a admira acest loc unic de pe Terra. Rapa Nui este astăzi un parc natural naţional, fiind inclus în Patrimoniul Mondial al UNESCO.

Printre atracţiile de astăzi ale insulei se numără misterioasele statui moai, numeroasele peşteri şi apele cristaline căutate de pasionaţii de scuba diving. Locuitorii de astăzi ai Insulei Paştelui sunt mândri de istoria şi cultura lor, organizând în fiecare an, în luna februarie, festivalul Tapati Rapa Nui. În cadrul acestuia localnicii îşi arată talentele de artizani, gătind, sculptând şi pictându-se pe corp în stil tradiţional polinezian.

Insula Paştelui a fost unul dintre ultimele locuri de pe Terra colonizate de oameni, reprezentând astfel punctul culminant al călătoriei pe care oamenii au început-o atunci când au părăsit Africa. Istoria acestei insule izolate din Oceanul Pacific oferă multe lecţii despre omenire, iar o mai bună înţelegere a acestui loc misterios ne-ar putea ajuta să construim un viitor mai bun.