Incidentul Palomares: bombe cu hidrogen deasupra Andaluziei

Pacea vegheată de bombe cu hidrogen?

La începutul anului 1966, când tensiunile dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite atinseseră un nou prag periculos pentru pacea mondială, executivul de la Washington a ordonat USAF (United States Air Forces) iniţierea operaţiunii Chrome Dome.

• Ennio Morricone, cel mai important compozitor de muzică de film
• Giuseppe Tornatore, regizorul care a restabilit cinematografia italiană

Pe scurt, operaţiunea consta în trimiterea unor bombardiere de tip B-52 înarmate cu bombe cu hidrogen, aeronave care trebuiau să survoleze cerul la limita graniţelor fostei Uniuni Sovietice, gata să-şi arunce încărcătura ucigaşă înainte de declanşarea unui conflict de proporţii. Chiar şi în eventualitatea unui distrugător război nuclear în care nu ar mai fi existat învingători sau învinşi, americanii vroiau să se asigure de un posibil „avantaj”.

Operaţiunea Chrome Dome a făcut mai mult rău decât bine, cum fac majoritatea operaţiunilor militare.
Operaţiunea a debutat în momentul în care bombardierul de tip B-52 a decolat de la baza sa militară din Seymour Johnson, Carolina de Nord. Era echipat cu o încărcătură fatală, care consta în patru bombe cu hidrogen, model B28RI. Misiunea primită consta în traversarea Atlanticului şi a Mediteranei pentru a survola Munţii Caucaz.

Distanţa considerabilă obliga aeronava militară să facă o re-alimentare în aer, lucru care ar fi trebuit să se producă în spaţiul aerian al Spaniei.
În timp ce echipajele bombardierului şi al aeronavei alimentatoare cu combustibil încercau să definitiveze dificila operaţiune de reîncărcare cu kerosen, ambele avioane fiind în zbor la înălţimea de 9.450 metri, s-a produs în cele din urmă incidentul de care se temea toată lumea. Avioanele s-au ciocnit. Probabil în urma unei erori de pilotaj, aeronava de tip KC-35 s-a izbit puternic de partea superioară a bombardierului.

Ciocnirea a determinat o explozie atât de puternică, încât a fost observată de un al doilea avion B-52, care asista operaţiunea de re-alimentare aeriană, de la distanţa de aproape 2 kilometri.
Primele victime au constat din echipajul de patru oameni ai aeronavei KC-35, iar tre din cei şapte membri ai echipajului de pe bombardier au avut aceeaşi tristă soartă. Ceilalţi patru supravieţuitori ai ciocnirii şi exploziei au reuşit să se paraşuteze la timp, înainte de prăbuşirea acestei adevărate fortăreţe zburătoare.

Impresionantul B-52, supranumit „Fortăreaţa Zburătoare”

Ce se întâmplase cu bombele?

Avionul care avea la bord cele patru bombe cu hidrogen s-a prăbuşit în apropierea satului pescăresc Palomares, de pe coasta mediteraneană a provinciei spaniole Andaluzia. Trei dintre bombele de la bord au căzut pe sol; două dintre ele au explodat la impact, contaminând solul cu plutoniu. Cea de-a treia bombă ajunsă pe sol nu a explodat, iar a patra a căzut în Marea Mediterană. Recuperarea ei s-a dovedit a fi o experienţă dificilă şi periculoasă. Pentagonul şi-a trimis unii dintre cei mai buni experţi de atunci, specializaţi în indentificarea şi recuperarea armelor de mare risc pierdute accidental.

În urma colaborării dintre U.S. Air Force şi U.S. Navy, s-a constituit o celulă de criză condusă de dr. John P. Craven şi căpitanul Willard F. Searle. Căutările bombei-problemă au avut la bază estimări şi calcule matematice specifice, cu ajutorul unei metode bazate pe teoria bayesiană a probabilităţii (după numele celui care a elaborat-o, matematicianul britanic Thomas Bayes). Echipa condusă de dr. Craven l-a întâlnit pe Francisco Simo Orts, un pescar localnic care a surprins accidental momentul când bomba a căzut în mare. Evident, Orts a fost contactat de reprezentanţii Air Force pentru a-i ghida şi asista în operaţiunea de recuperare a periculoasei arme.

Situaţia era atât de serioasă şi tensionată, bomba putând exploda oricând, încât marina militară americană a trimis spre asistenţă nu mai puţin de 27 nave.
Bazându-se pe informaţiile oferite de pescarul spaniol, celula de recuperare a delimitat o zonă probabilă din mare unde ar fi putut cădea bomba. Peste 150 de scafandri militari au „scanat” fundul mării, iar în cele din urmă bomba a fost reperată.

Dispozitivul CURV-III- folosit de Marina Militară americană pentru scoaterea din adâncuri a bombei căzută în Mediterana

Instrumentul morţii a fost găsit după 80 de zile de căutări. Bomba se odihnea liniştită la adâncimea de 880 metri. Echipajul submarinului USS Petrel a reuşit să o aducă în siguranţă la suprafaţă, iar crucişătorul USS Cascade a venit din Napoli pentru a prelua periculoasa încărcătură şi a o trimite înapoi în Statele Unite.
După încheierea cu bine a operaţiunii de recuperare, Francisco Simo Orts a compărut în faţa Curţii Federale din New York pentru a cere o serie de drepturi băneşti care i se cuveneau conform legislaţiei americane, deoarece sfaturile şi ajutorul său au dus la recuperarea bombei.

Cum consturile unei bombe cu hidrogen erau pe atunci de circa 20 milioane dolari (conform declaraţiilor Secretarului Apărării de la Washington din acea perioadă), Orts avea toate motivele să insiste pentru o recompensă. Eforturile sale au fost în cele din urmă încununate de succes, iar oficialii din cadrul Air Force au declarat că au căzut la înţelegere cu pescarul spaniol, dar nici una din părţi nu a dorit să divulge suma de bani plătită.

Scandalul contaminării cu plutoniu

În urma exploziilor bombelor de la Palomares, solul şi atmosfera au fost contaminate cu plutoniu, principalul element radioactiv dintr-o bombă cu hidrogen.
Comandantul bazei americane din Torrejon, Spania, general-maior Delmar E. Wilson, s-a deplasat urgent la scena accidentului, alături de o echipă specializată pentru astfel de dezastre.

Din fericire, prima bombă descoperită era aproape intactă. Printr-o minune şi mai mare, explozibilii convenţionali din ogivele celorlalte două bombe căzute la sol au detonat fără să declanşeze explozia nuclară. Totuşi, explozibilii convenţionali au ars plutoniul piroforic, ceea ce a dus la producerea unui nor radioactiv dispersat în cele din urmă de curenţii de aer de deasupra coastei maritime spaniole.

Urmările incidentului nu au fost deloc minore. O suprafaţă de 260 hectare a fost puternic contaminată cu material radioactiv. Suprafaţa în cauză cuprindea ansambluri rezidenţiale, terenuri agricole şi păduri. Oraşul Palomares şi împrejurimile sale au fost evacuate de urgenţă, iar o parte din locuitori au suferit, ulterior, de diferite forme de cancer, unii dintre ei murind la scurt timp de la expunerea lor la radiaţii. Astăzi, localnicii nu mai au în organism urme de substanţe radioactive, dar cercetătorii au descoperit recent că legumele şi animalele domestice din zonă prezintă încă valori nefiresc de mari ale radiaţiilor.

Localnicii au primit drept de întoarcere numai după ce regiunea a fost decontaminată, iar materialul radioactiv transportat în siguranţă.
Guvernul american a făcut eforturi considerabile de a decontamina şi curăţa zona, pentru a nu-şi prejudicia excelentele relaţii economice, politice şi, mai ales, militare pe care le avea cu statul spaniol.

Americanii au săpat până la 30 centimetri adâncime şi au depozitat pământul contaminat în circa 6.000 de butoaie a 250 litri. În total, 17 hectare de sol radioactiv au fost trimise în interiorul Centralei Savannah River din Carolina de Sud, unde au fost îngropate în condiţii de siguranţă.
Cu toate acestea, pericolul nu a trecut. Un studiu din anul 2004 a descoperit încă urme de sol radioactiv, iar în anul 2006, agenţia Reuters anunţa că melcii şi celelalte animale nevertebrate din zonă prezintă un nivel de radioactivitate cu mult peste cel admis de normele UE în domeniu.

Scandalul a luat proporţii după ce Agenţia Spaniolă de Cercetări în Domeniul Energiei a descoperit, în anul 2008, două tranşee în care armata americană a depozitat circa 2.000 metri cubi de sol radioactiv. Guvernul american a fost de acord să plătească statului spaniol suma de 2 milioane dolari, sumă necesară acoperirii costurilor decontaminării.

Repercusiuni politice

Evident, odată ce incidentul a ajuns în paginile presei internaţionale, cazul Palomares nu a făcut decât să acutizeze relaţiile între cele două superputeri, sovieticii simţindu-se, pe undeva, îndreptăţiţi să-şi continue cursa înarmărilor.

La doar patru zile de la prăbuşirea bombelor, guvernul spaniol a declarat că „incidentul Palomares a fost o dovadă a pericolelor apărute în urma folosirii de către aviaţia NATO a pistei de aterizare din Gibraltar”.
Madridul a decis ca niciun avion NATO să nu mai primească permisiunea de a zbura deasupra teritoriului spaniol. În urma discuţiilor diplomatice, spaniolii au mai înmuiat tonul, anunţând ulterior că interdicţia se va aplica doar aeronavelor care poartă armament nuclear.

Ogivele celor două bombe cu hidrogen recuperate de la Palomares sunt expuse în prezent la Muzeul Naţional de Istorie şi Cercetări Nucleare din Albuquerque, New Mexico

Incidentul, precum şi reacţia hotărâtă a spaniolilor, au servit ca exemplu pentru celelalte naţiuni care găzduiau pe teritoriul lor baze militare americane. Pe plan global chiar, incidentul Palomares s-a concretizat într-o lovitură de imagine dată Forţelor Aeriene Americane. În plus, statele cu baze militare ale Pentagonului s-au folosit de acest incident pentru a-şi renegocia politicile cu SUA.

Dar cea mai grea lovitură a venit prin anularea Operaţiunii Chrome Dome. După alte două incidente separate, în care avioane de tip B-52 s-au prăbuşit, autorităţile americane au considerat că operaţiunea este prea periculoasă şi trebuie sistată.

Cât despre incidentul Palomares, acesta a fost inclus de către specialişti în categoria celor mai grave situaţii de risc pentru planeta noastră. Nu doar că se putea transforma într-o catastrofă naţională pentru Spania, în cazul exploziei tuturor celor patru bombe, dar, dacă ciocnirea avioanelor ar fi avut loc în apropierea graniţelor URSS, situaţia putea duce la o ripostă nucleară a sovieticilor.