În cetatea ţărănească a Câlnicului

• Noi localităţi din România au devenit staţiuni turistice
• Au început lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa după 7 ani de chin birocratic

Se circulă cu grabă pe rutele principale ale României şi se cunoaşte destul de puţin despre drumurile abătute spre locurile de preţ ale ţării. Un peisaj de vis, o cetate ţărănescă, un schit smerit, un sat milenar, o tradiţie neîntreruptă ar fi motive bune de popas scurt şi amintire. Se poate să fie asta regula, sau poate că nu. Oare un indicator mai mare pe drumul principal Deva – Sibiu ar trimite spre cetatea din Câlnic mai mulţi călători dornici să viziteze un monument UNESCO, dintre şi aşa puţinele pe care România le-a înscris pe lista patrimoniului universal al umanităţii? E de văzut. Mai bine să pornim la drum prin România cu gând şi timp pentru micile ocolişuri care ne dezvăluie ce am avut de valoare şi ce am putea pierde. În felul acesta, nu doar străinii ar şti despre bogăţiile noastre, iar noi ne-am îndrepta mai mult spre ele, înainte de a le căuta pe ale altora dincolo de graniţe.  

Cetatea ţărănească în trecut

Câlnicul se întinde între dealuri joase, la câţiva kilometri depărtare de E81, mai exact de porţiunea de şosea dintre Sebeş şi Sibiu. Fără cetatea sa ţărănească, ar fi rămas doar o comună oarecare din sudul Transilvaniei, cu trecut săsesc şi pitorească în felul ei simplu de existenţă. Dar n-a fost să fie aşa. Mai întâi, în a doua jumătate a secolului XIII un nobil sas din familia Kelling şi-a construit o reşedinţă în localitatea ce avea deja un nume cu rădăcini slave – kalinik înseamnă din lut, lutos. Donjonul din piatră, care a funcţionat ca locuinţă a familiei, a fost înconjurat de un zid fortificat, având spre nord şi sud câte un turn. Cu timpul, Kellingii au cumpărat tot mai multe proprietăţi în zonă şi abia în 1430 ultimul lor descendent vinde domeniul nobiliar din Câlnic comunităţii săseşti.

Forţată de vitregiile Evului Mediu, obştea ţărănească transformă reşedinţa într-o mică cetate, înconjurând-o cu o nouă centură exterioară de fortificaţii, întărind turnul porţii şi înălţând vechiul zid cu aproape trei metri. Funcţia donjonului, şi el înălţat, e acum cea de apărare. Meşterii saşi au creat în spatele primului zid interior cămări speciale, folosite ca depozite de bunuri pe timp de pace şi ca refugii în timpul atacurilor. În mijlocul cetăţii a fost ridicată şi o capelă, care să slujească tradiţiei religioase săseşti. 

În secolul XVIII, locuitorii Câlnicului nu mai au nevoie să se adăpostească îndărătul zidurilor de cetate, sub ameninţări duşmănoase, aşa că vor folosi fortificaţia din vatra satului ca spaţiu social şi religios. Adică se vor aduna aici la sărbători, slujbe religioase ori în momente importante ale comunităţii, vor utiliza încăperile pe post de depozite pentru hrană şi se vor îngriji împreună de moştenirea nobiliară. Asta până în secolul XIX, când interesul obştei nu s-a mai îndreptat spre cetate, aceasta ruinându-se treptat.

Lucrările de restaurare din anii 1961-1964 au reafirmat importanţa istorică şi culturală a cetăţii ţărăneşti din Câlnic, element original al trecutului comunităţii germane din Transilvania. Spre deosebire de celelalte şase biserici fortificate incluse în patrimoniul UNESCO, fortificaţia din Câlnic nu s-a ridicat în jurul unei biserici, ci biserica (de tip sală) a fost integrată unei construcţii cu rol de apărare a comunităţii. De fapt, a fost vorba de o adaptare. Coloniştii saşi sosiţi în Transilvania Evului Mediu au adus cu ei tradiţia construcţiilor întărite urbane şi au transpus-o la scară mică în mediul rural, fiind lipsiţi de resursele financiare pentru a fortifica o întreagă aşezare. Cetatea ţărănească transilvăneană poartă pecetea comunităţii medievale săseşti şi, undeva la vedere, sigla de monument UNESCO.

Prin cetatea ţărănească de azi       

Fără să domine împrejurimile de pe vreun deal înalt, Cetatea Câlnic se găseşte în inima localităţii, chiar lângă drumul principal. Şanţul de apărare ce o înconjura odată a fost astupat, lăsând vizitatorii să se apropie repede de zidul exterior al domeniului, înalt de trei metri, cu metereze înguste şi prevăzut pe partea sa dinspre sud-vest cu un bastion. Adăugând aproape patru metri în înălţime faţă de prima îngrăditură, inelul de fortificaţii interior dă cetăţii un aspect dramatic, potrivit cu epoca medievală pe care o reprezintă. 

Cea mai bună perspectivă asupra întregului sit istoric se obţine de la ultimul etaj al turnului porţii, de unde se măsoară până jos 24 de metri. Până să se ajungă însă la treptele de piatră ce urcă în turn dinspre curte, vizitatorii trebuie să intre în cetate printr-un coridor fortificat (numit barbacană), sub a cărui boltă se întind transversal bârne solide. După cumpărarea biletului de intrare şi citirea descrierilor informative, explorarea cetăţii se poate face după placul fiecăruia.

Privind spre interiorul cetăţii de lângă turnul porţii, în partea stângă se arată fostele cămări (încăperi folosite şi azi, o parte din ele pentru serviciile turistice), lipite de zidul interior, iar în partea centrală cele două construcţii importante: stânga – capela, dreapta – donjonul. Diametral opus faţă de intrare se află turnul de apărare, încorporat şi el zidului interior. Existenţa unei fântâni aproape de mijlocul cetăţii provoacă un exerciţiu de imaginaţie: cum rezistau asediaţii în trecut, având asigurat accesul la apă şi la merindele din depozite. 

Fostă locuinţă nobiliară şi mai apoi turn de apărare, donjonul cetăţii se impune prin masivitate: 20 metri înălţimea corpului din piatră, 7 metri înălţimea acoperişului şi 1 metru grosimea pereţilor. La parter, vechea pivniţă are intrarea astăzi direct dinspre curte, însă în trecut, în acest spaţiu boltit accesul se făcea doar din interiorul donjonului, la etajul căruia se urca pe o scară exterioară (folosită şi azi). De îndeletnicirile viticole ale localnicilor amintesc butoaiele mari din lemn de stejar, expuse în pivniţa răcoroasă alături de câteva obiecte specifice.     

Etajele turnului au fost despărţite odinioară de o boltă, care însă s-a prăbuşit şi a lăsat liber spaţiul median interior. La umplerea lui a contribuit o colecţie de artă populară şi medievală, constând într-o suită de obiecte de uz gospodăresc, mobilier, icoane, vestigii arheologice, unelte meşteşugăreşti, instrumente muzicale, ţesături şi costume populare.      

Edificiul religios al cetăţii ţărăneşti din Câlnic cuprinde o singură sală lungă, luminată prin ferestre înguste şi înalte. Din elementele decorative vechi se păstreză câteva fragmente de frescă pe unul dintre pereţi şi o tribună din lemn, decorată cu motive florale delicate. Spaţiul capelei este folosit ocazional pentru expoziţii, concerte de muzică religioasă şi colocvii cu tematici diverse.

După ieşirea din uzul militar, turnul de apărare din partea de sud-est a zidului de incintă interior a fost de folos localnicilor pentru uscarea preparatelor din carne, primind şi numele de ”Turnul slăninii”. Întrucât podeaua dintre nivelurile construcţiei nu mai există, aerul circulă în voie în interior, răcorindu-l şi ajutând la conservarea bunătăţilor atârnate departe de privirile curioase ori poftele aprinse.

Cum ieşirea din cetate se face prin aceeaşi poartă, urcatul în turnul ei ar putea fi cel mai potrivit rămas-bun adresat întregului Câlnic. Chiar sub acoperişul terasei din lemn, patru clopote tac liniştite, până ce vreun îndrăzneţ le fură câteva sunete şi le lasă apoi să se risipească  peste sat. Nu se mai anunţă apropierea duşmanului, ci prezenţa vizitatorilor. Dacă ar avea mai multă putere, clopotele s-ar putea auzi până mai departe, la drumul de pe care s-ar abate spre cetatea ţărănescă din Câlnic căutătorii de comori româneşti.