În România se găseşte un monument unicat în patrimoniul mondial. Iată de ce este deosebită „Cetatea Slăninilor” de la Dârjiu

Dârjiu este un sat mic în sudul judeţului Harghita, cu puţin peste o mie de suflete, tăinuit în inima Subcarpaţilor Homoroadelor. După 19 kilometri pe drumuri de ţară parţial asfaltate sau pietruite traversate din Odorheiu Secuiesc până în apropierea limitei cu judeţele Braşov şi Mureş, de pe culmile dealurilor abia se zăreşte, în vale, un pâlc de case. Din mijlocul lor, se ridică turnul înalt şi ascuţit al bisericii fortificate, în jurul căreia gravitează existenţa întregii comunităţi.

Casele văruite în diferite culori vesele emană o notă de optimism, care nu trece neobservată, chiar şi atunci când vremea este mohorâtă sau este ger de crapă pietrele.

• Noi localităţi din România au devenit staţiuni turistice
• Au început lucrările de restaurare a Cazinoului din Constanţa după 7 ani de chin birocratic

Localnicii, majoritatea maghiari de confesiune unitariană, sunt zâmbitori, calmi şi creează în jurul lor o atmosferă pozitivă. Firi domoale, se ocupă cu agricultura, creşterea animalelor, prelucrarea laptelui şi a lemnului. Pare că nimic nu îi scoate din ritm pentru că, susţin ei, sunt protejaţi de secole de „biserica-cetate”.

„Biserica-cetate este sufletul comunităţii, ea stă pavăză în faţa pericolului, ne apără avutul şi ne asigură hrana, adunată din truda noastră de peste an”, spune Kovacs Piroska, o localnică.

Cetatea slăninilor

În camerele de provizii răcoroase ale bastioanelor bisericii fortificate din Dârjiu, stau atârnate pe „cuie” din lemn moştenite din tată în fiu carnea, cârnaţii, slana şi şuncile afumate ale sătenilor. Fiecare familie are cel puţin un cui, iar cel care are mai multe, este considerat un om bogat.

„Asta este slănina mea, stă agăţată aici de şapte luni, de când am tăiat porcul şi se păstrează bine, că e curent şi rece ca la frigider chiar şi vara, când este năduşeală mare. Şi cuiul din bastion este al meu, moştenit de la tata, aici aşa se face. Cuiele nu sunt de cumpărat, şi nici de vânzare, că se lasă moştenire copiilor”, spune Dénes Albert, un sătean în vârstă de 80 de ani, clopotarul bisericii.

Însemnătatea „cuiului din bastion” pentru viitoarele familii este explicată şi într-o povestioară veche de aproape un secol, despre o fată de măritat şi alesul ei, pe care localnicii o spun cu bucurie oricărui nou-venit.

„O fată din Dârjiu, plecată slujnică la boierii de la Bucureşti, şi-a întrebat drăguţul – un consătean care o voia de nevastă – ce avere are, ca să ştie de era potrivit pentru însurătoare. Iar acesta i-a răspuns: nu oi fi eu cel mai bogat, dar am şase cuie! Şi fata nu a stat pe gânduri, că doar se procopsea cu un om cu stare”, povesteşte nenea Kiss János.

În fiecare miercuri, la cântatul cocoşilor – conform regulilor instituite în epoca medievală, în vigore şi astăzi – clopotul începe să bată, anunţând sătenii că se deschid porţile cetăţii şi pot veni să îşi facă provizii pentru o săptămână. Fiecare îşi taie câte o „darabă” de slănină, cu atât mai mare cu cât familia este mai numeroasă şi îşi pune în desagă măsura de grâu de măcinat pentru pâinea de casă, coaptă în cuptorul nelipsit din curtea fiecărei gospodării.

„Acest obicei unic, păstrat de sute de ani, îi fascinează pe turiştii veniţi din toate colţurile lumii să viziteze faimoasa biserică fortificată de la Dârjiu”, spune profesorul Ákos Biás din localitate.

Vizitatorii pot lua parte la „ceremonia slăninilor” din fiecare zi de miercuri a săptămânii, cu condiţia să îşi anunţe intenţia înainte cu câteva zile. Inedit este şi faptul că doritorii se pot înregistra telefonic, chiar şi din străinătate, la acest ceremonial şi, în schimbul sumei de 6 euro, pot degusta, la „ospăţul slăninii”, început neapărat cu o pălincă de prune care stârneşte apetitul, caş de oaie, şuncă, tradiţionala slană afumată, alte bunătăţi din gastronomia locului şi vin de casă.

Biserica fortificată, inclusă în patrimoniul UNESCO

Biserica fortificată din comuna Dârjiu, declarată monument UNESCO în anul 1999, este una dintre cele mai importante din Transilvania.

Lăcaşul de cult a fost ridicat în anul 1270, în stilul arhitectonic romanic, caracteristic acelei vremi.

Desele atacuri de-a lungul istoriei tumultoase a zonei au impus fortificarea acestuia, după exemplul bisericilor fortificate săseşti şi la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de-al XVI-lea, biserca fost reconstruită şi înfrumuseţată cu arcade gotice.

„În secolul al XVI-lea s-au construit şi zidul înconjurător din piatră, înalt de şase metri, cele cinci bastioane şi turnul de 38 de metri, prevăzut cu două clopote. Până şi podul bisericii a fost fortificat, parapetul drumului de strajă fiind scos deasupra contraforţilor, înlesnind astfel deschiderea unor largi guri de aruncare, sub cornişă”, afirmă Árkosi Gyöngyi, ghidul din localitate.

Árkosi Gyöngyi adaugă că biserica fortificată este singurul monument din patrimoniul mondial care hrăneşte o comunitate.

Cele mai valoroase elemente ale bisericii sunt o cărămidă datând de la 1400 – una dintre cele mai vechi din Bazinul Carpatic – încastrată în peretele sudic în interiorul bisericii, pe care a fost inscrpţionat cu caractere runice textul „Nicolae, paroh al Dârjiului” şi frescele murale, pictate în 1419 de Paul – fiul lui Ştefan din Ung, descoperite în urmă cu un secol, sub numeroase straturi de var.

Pe pereţii netencuiţi, deşi deteriorate în mare parte, pot fi admirate picturile murale care înfăţişează „Legenda regelui Ladislau” al Ungariei, „Convertirea Apostolului Pavel” sau „Martiriul celor 10.000”, Arhanghelul Mihail, Sfântul Anton mai mulţi episcopi creştini, considerate de specialişti cele mai impresionante opere medievale din Transilvania.

Turnul de poartă şi fortificaţiile, adaptate nevoilor actuale

Intrarea în biserica fortificată se face pe la baza turnului de poartă. Cândva era mult mai înaltă, pentru a permite intrarea carelor sătenilor. Astăzi măsoară un stat de om, dar s-au păstrat cele două porţi masive şi groase din lemn, amplasate de o parte şi de cealaltă la baza turnului.

„Cea de-a doua poartă, interioară, situată la o distanţă de aproximativ patru metri de prima, reprezenta încă o linie de apărare în calea duşmanilor. Deasupra ei se poate vedea şi astăzi şanţul prin care sătenii, adăpostiţi în curtea bisericii-cetate, aruncau smoală clocotită, ulei încins şi apă fiartă peste atacatori”, spune ghidul.

În curtea interioară, jur-împrejurul zidului impresionează coridorul de apărare lat de şapte metri, prevăzut cu eşafodaje numite, pe vremuri, „potecile apărătorilor”, destinate soldaţilor care se împotriveau atacurilor vrăjmaşilor, ripostând cu arme de foc de la ferestrele de tragere protejate cu închizători de lemn, care străpung zidul de apărare pe toată lungimea acestuia.

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, „potecile apărătorilor” au căpătat altă întrebuinţare, sătenii agăţând pe ele costumele preţioase de nuntă şi hainele de sărbătoare, iar coridorul de apărare a fost înţesat cu lăzi din lemn de stejar, în care se păstrează şi în zilele noastre zestrea viitoarelor mirese, obiectele de preţ şi grânele.

În fortificaţiile bisericii a fost amenajat şi un muzeu cu bănci şcolare de peste un secol, care, unelte, unităţi de măsură, mobilier vechi, obiecte din activităţile cotidiene ale satului care îi încântă pe turişti.

„Vin mulţi turişti să ne viziteze biserica satului, muzeul din interiorul curţii, bastioanele, chiar şi clopotniţa şi sunt miraţi. Mulţi dintre ei nu au văzut în viaţa lor aşa ceva şi, când ajung în ţările lor, le povestesc prietenilor, care vin la rândul lor, curioşi să vadă cum se trăieşte aici. Sunt multe lucruri unice la noi, de care suntem foarte mândri”, spune Ákos Biás.

Doar preotul şi octogenarul clopotar, om de încredere al comunităţii, au acces oricând în biserica-cetate, pe o intrare care dă în curtea casei parohiale, ferecată cu un lacăt medieval ce se deschide cu „o ghicitoare” secretă pentru restul lumii.

„Numai domnul părinte ştie ghicitoarea şi ţine cheile care deschid lacătul, aşa că nimeni nu poate umbla pe aici cum îi este voia şi nici furăciuni nu există, că cine îndrăzneşte este scos din cetate şi nu mai are loc în comunitate. De la dânsul va afla secretul numai preotul care îi va lua locul. Eu am o cheie de la intrarea de la turn, ca să trag clopotele şi răspund de tot ce se întâmplă cât sunt acolo”, povesteşte octogenarul Dénes Albert.

Un ceas solar, fixat pe turnul sud-vestic în 1662, măsoară trecerea implacabilă a timpului, spre ştiinţa tuturor celor care trec prin Dârjiu, satul harghitean unde obiceiurile oamenilor au rămas neschimbate din Evul Mediu.

Un ceas solar, fixat pe turnul sud-vestic în 1662, măsoară trecrea implacabilă a timpului, spre ştiinţa tuturor celor care trec prin Dârjiu, satul harghitean unde obiceiurile oamenilor au rămas neschimbate din Evul Mediu.    

Sursa: Mediafax / (Foto: Daniela Mezey / Mediafax Foto)