Atunci mi-am dorit sa fiu Dumnezeu

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Plicul primit purta insa imprimate numele si insemnele unei institutii. Era un plic oficial al Penitenciarului cu Regim de Maxima Siguranta din Craiova. De obicei nu deschidem plicurile primite decat dupa ce sosesc toate; astfel, zabovim un timp egal asupra tuturor lucrarilor. Pe acela l-am deschis de indata: continea un set de fotografii realizate in penitenciar si era insotit de o scurta scrisoare. Nu a autorului fotografiilor, ci a unui oficial al inchisorii. Autorul era unul dintre detinuti. Fotoreportajul lui Marian Laurentiu Pampu, detinutul din Craiova, a trecut apoi prin toate etapele jurizarii, a fost selectionat pentru a fi prezentat in cadrul expozitiei pe care am organizat-o la Biblioteca Centrala Universitara si, in sfarsit, a obtinut Trofeul de Bronz al concursului nostru.
La putin timp dupa vernisaj, am facut demersurile necesare pentru a-i putea inmana castigatorului diploma, trofeul si suma de bani cuvenite. Am primit, in scurt timp, aprobarea. Mai erau doar doua zile pana la Craciun – caltabosul, sarmalele si cozonacii erau pe primul loc in agenda oricarui cetatean responsabil. Oarecum in contratimp cu preocuparea generala, eu m-am dus la Craiova. La puscarie. Formalitati de intrare, firesti. Telefonul mi-a fost oprit (nici directorul nu are voie sa intre cu mobilul), am primit un ecuson, cateva usi, apoi porti masive s-au deschis si s-au inchis in urma mea si gata.

Ma gaseam in lumea de dincolo de zidurile inalte, dantelate cu sarma ghimpata. De fapt, in tot acel timp pe care l-am petrecut in puscarie, „dincolo“ a fost lumea din care venisem si unde mirosea a sarmale si a cozonaci. Marian Laurentiu Pampu (nu stiu de ce toata lumea ii spune Marius, inclusiv jurnalistii craioveni, care-l cunosc de multa vreme) este povestea unui destin frant. Jurnalist de vocatie, cameraman, cu burse BBC la activ, a fost unul dintre aceia care, de pilda, au transmis in direct ultima mineriada, aceea din vremea guvernului Radu Vasile (sper ca n-ati uitat), incheiata cu tragicomica „Pace de la Cozia“. Povestea lui Marian o spune, in acest numar, purtatorul de cuvant al penitenciarului, in textul pe care-l semneaza la rubrica D-guest. Decazut acum, in plan social, Marian a gasit puterea de a nu se prabusi sub povara pedepsei. Remarcabil este insa faptul ca a gasit acolo, in lumea de dincolo de zidurile inalte, dantelate cu sarma ghimpata, intelegere si sprijin. Marturisesc ca toata povestea asta, ziua pe care am petrecut-o in puscarie m-au lecuit definitiv de perceptia (comuna, dar eronata) conform careia inchisoarea este locul in care niste brute tin zavorate alte brute. Dar ce este, atunci, puscaria? Este, pentru unii, loc de munca, iar pentru altii, loc de penitenta si de indreptare. Mai ales de indreptare. Iar aceia care chiar isi doresc sa se indrepte primesc sprijin si indrumare. L-am cunoscut pe Marian, i-am inmanat premiul, am stat de vorba. Nu cred sa ma fi simtit vreodata mai stingherit: eram doi oameni asemanatori, dar care locuiam lumi complet diferite.

Cateva porti masive, apoi cateva usi s-au deschis si s-au inchis in urma mea, am predat ecusonul, mi-am recuperat telefonul mobil si am iesit. Dincolo. Dincolo este si titlul fotoreportajului premiat al lui Marian Laurentiu Pampu. Sunt imagini surprinse intr-un loc in care 1.500 de detinuti au de executat pedepse insumand peste 10.000 de ani de puscarie. Cat de aici si pana in Paleolitic.

Only God Can Judge Me
In ziua aceea, si pentru prima data, mi-am dorit sa fiu Dumnezeu, sa pot face ca cele petrecute sa nu se fi intamplat. Sa pot opri raul inainte de a se petrece.
Se inserase. Afara umblau colindatorii, mirosea a vin fiert, a sarmale si a cozonaci, iar eu n-am fost Dumnezeu nici macar pentru o clipa.

foto: Lucian Vasilescu, Marian Laurentiu Pampu