Deinotherium – Un gigant romanesc prin preistorie

Toti elefantii au fildesii implantati in maxilarul superior, doar acestia ii au prinsi in falca de jos. Toti elefantii ii au arcuiti in sus, doar ai lor sunt indreptati in jos. Cine-s ciudatii astia, care parca vor cu tot dinandinsul sa treaca drept nonconformisti evolutiei, facand pe rebelii printre verii lor, elefanti cu coltii normali?

O ramura bizara
Acesti elefanti ciudati sunt deinoterii, membrii unui grup aparte de proboscidieni (animale inzestrate cu trompa”), grup care s-a abatut de la directia evolutiva pe care au apucat-o ceilalti elefanti si a pornit pe un drum al sau, ajungand sa capete o infatisare diferita de cea a majoritatii proboscidienilor contemporani cu ei. Numele de Deinotherium, alcatuit din cuvinte de origine greaca, ar insemna, in traducere,”animal infricosator”. Desi nu a fost contemporan cu Homo sapiens, disparand cu mult inaintea aparitiei speciei noastre, ramasitele osoase ale deinoterilor sunt indeajuns de impresionante si pentru oamenii moderni, astfel incat numele de “animal infricosator” nu pare deloc deplasat.

• Incotro te indrepti, Homo sapiens?
• Rinocerul lanos. Tancul viu al Preistoriei

Au existat mai multe specii de Deinotherium, poate vreo trei – desi paleontologii inca nu s-au pus de acord in privinta aceasta. Hai sa ne punem macar noi de acord si sa vorbim aici in primul rand despre specia descoperita in Europa si care a trait si pe meleagurile noastre, specie care e totodata – cel putin din punct de vedere al dimensiunilor – vedeta grupului: marele, magnificul Deinotherium giganteus! Imaginati-va un proboscidian inalt de peste 4 metri – practic, era mare cat o casa cu un etaj! -, cu un trunchi sprijinit pe 4 picioare inalte si groase cat niste stalpi. Gatul era mai lung decat al elefantilor de azi si purta un cap enorm. Trompa era scurta si foarte puternica, iar de sub ea se iveau doi fildesi lungi cat un brat de om, arcuiti amenintator in jos, ca doi colti gata sa atace. Cercetatorii au calculat ca un mascul adult ar fi putut atinge o greutate de 14 tone. Nu e de mirare ca pana si ramasitele osoase ale acestor giganti fac asupra oamenilor o impresie puternica, ducandu-i cu gandul la animale fabuloase despre care vorbesc legendele.

Sape, dalti sau carlige?
Ca si in cazul coarnelor cerbului gigant Megaloceros, exista inca dispute intre savanti cu privire la rolul fildesilor scurti si indreptati in jos ai deinoteriului. Incurcatura e cu atat mai mare cu cat coltii cu pricina nu semana deloc cu cei ai altor proboscidieni, deci nici cu ai elefantilor de azi. Prin urmare nu se poate emite nici o ipoteza bazata pe felul in care functioneaza fildesii “normali”. (Ati retinut? daca toti ceilalti proboscidieni dotati cu fildesi – incluzand aici mamutii, mastodontii, dar si elefantii actuali – au fildesii implantati in maxilarul superior si arcuiti in sus, in schimb… la Deinotherium ca la nimeni: fildesii se gasesc pe maxilarul inferior si sunt indreptati in jos. Acest fapt a dus chiar la o situatie hilara,atunci cand, incercand sa il reconstituie, oamenii de stiinta au orientat fildesii in sus, dintii animalului ajungand in locul barbiei).

Arme de aparare? Organe de semnalizare, indicand sexul, varsta si vigoarea purtatorului? Dispozitive de hranire? Fildesii deinoteriului erau, probabil, toate acestea. Dupa diverse opinii, puteau fi folositi pentru a jupui scoarta copacilor, pentru a trage in jos crengile arborilor (de unde frunzele ori fructele ar fi putut fi apucate cu trompa) sau pentru a rascoli pamantul in cautarea unor radacini ori tuberculi comestibili… Deinotherium giganteus a disparut in urma cu aproximativ 2 milioane de ani, din cauze inca insuficient cunoscute.

Al nostru e cel mai tare

Cea mai impresionanta fosila de Deinotherium giganteus a fost descoperita la noi in tara, la Manzati, judetul Vaslui, de profesorul Gregoriu Stefanescu, in 1894. Apartine unui individ tanar, deci inca neajuns la completa dezvoltare, si totusi are peste 4 metri inaltime. Lucrarile publicate in Romania il mentioneaza sub numele de Deinotherium gigantissimum (cu alte cuvinte, al nostru nu e doar “urias”, ci “foarte urias”, mai urias decat toti ceilalti!)

Este un schelet aproape complet (“cel mai complet” dintre scheletele apartinand acestei specii descoperite pana acum) si se afla expus in sala marilor mamifere, de la parterul Muzeului National de Istorie Naturala “Grigore Antipa” din Bucuresti. Sta acolo de un secol, in exclamatiile de uimire ale vizitatorilor care-si dau capul pe spate sa-l priveasca, asa cum s-ar uita la un copac sau la o cladire. Multi il numesc dinozaur (pentru simplul motiv ca e mare, dinozaur fiind pentru multi un termen-umbrela pentru orice animal mare si disparut). E, adesea, singurul exponat pe care si-l reamintesc, dupa decenii, oamenii care au vizitat muzeul in copilarie si acum revin ca adulti, aducandu-si proprii copii.

Gregoriu Stefanescu a avut nevoie de cativa ani pentru a dezgropa scheletul enorm, “dezgropand”, cu aceasta ocazie, si cateva credinte si legende populare, legate de aceste ramasite colosale. Taranii gaseau si dezgropau cand si cand asemenea oase enorme (nu numai de deinoteriu, ci si de mamuti ) pe care le numeau oase de uriasi (“de uriesi”, cum spuneau ei), crezandu-le ramase de la niste fiinte umanoide gigantice, care ar fi trait pe Pamant inaintea oamenilor.

Ei bine, nu erau umanoizi, dar erau intr-adevar mari si au trait cu mult inaintea oamenilor, iar dintre presupusii nostri stramosi nu a existat nici unul care sa il fi vazut sau vanat. Deci explicatia – naiva? – din partea unor oameni care nu vazusera niciodata elefanti, era indeajuns de corecta.

Revino maine pentru un nou episod!