Care sunt cele mai ciudate lucruri pe care le-au mâncat cercetătorii în numele ştiinţei?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

„Am luat o bucăţică din el şi am mâncat-o crudă. Avea textura unui hot dog”, a mărturisit profesorul Peter Girguis. Acest tip de vierme trăieşte în apropierea izvoarelor hidrotermale care eliberează apă toxică bogată în metale grele şi acid sulfuric, motiv pentru care creaturile au un gust ciudat. „Dacă nu ar fi sulful, poate că ar avea un gust chiar bun”, a mai adăugat Girguis. 

Dar de ce a gustat Girguis din vierme? „Este o tradiţie să mâncăm animalele pe care le studiem. M-am gândit că dacă tot aducem săraca creatură cu noi, aş putea măcar să nu irosesc ţesutul”, a declarat el. 

• Schimbările climatice au „efecte pozitive” asupra strugurilor, susțin experții
• Țara care a transformat obsesia pentru pisici într-un puternic motor al economiei

Şi biologul marin Win Watson îşi aminteşte că în perioada 1970-1980, la Woods Hole Oceanic Institution se organizau cine anuale „Make a Dish from Your Animal” (Realizează un fel de mâncare din animalul tău). Mai mult, deşi nu intenţionat, uneori, Win Watson împărţea specimenele cu câinele său. El îşi aminteşte cum într-o zi a adus acasă nişte Ctenophora bioluminiscente (nevertebrate acvatice) pentru a i le arăta soţiei. Cumva, câinele familiei a găsit animalele şi le-a mâncat iar rezultatul a fost „ce mai surprinzătoare vomă pe care am văzut-o vreodată”, a declarat Watson, profesor la Universitatea din New Hampshire.

Totuşi, obiceiul de a-ţi gusta animalul studiat depăşeşte cu mult domeniul biologiei marine. Curiozitatea naturală a oamenilor de ştiinţă i-a determinat pe unii dintre ei să guste nişte lucruri destul de bizare. În anii 1800, oamenii de ştiinţă din Europa au încercat să guste din orice animal pe care îl puteau importa. Charles Darwin, de exemplu, a mâncat din fiecare specie pe care a descris-o, adică şi aproximativ 40 de broaşte ţestoase. 

În taberele amplasate pe gheaţa marină, oamenii de ştiinţă îşi consumau subiecţii de studiu deoarece nu exista nicio altă sursă de apă proaspătă, a explicat Axel Schweiger, directorul de la Polar Science Center, University of Washington. În acelaşi timp, Terrie Williams, un profesor de la Universitatea din California îşi aminteşte de un gin tonic care conţinea gheaţă din calota glaciară. 

Climatologii care scot la suprafaţă gheaţă de acum 100.000 de ani pun bucăţi din această gheaţă în băuturi. Pe măsură ce se topesc, din cauza bulelor de gaz prinse în gheaţă, cuburile fâşâie ca sucul cu acid. „Îmi amintesc că am creat chiar şi un pahar din gheaţă de acum 40.000 de ani”, a declarat Ed Brook, profesor la Oregon State University.

Dacă cercetătorii sunt atenţi să evite secţiunile de gheaţă care s-au aşezat după testele nucleare, nu ar trebui să existe probleme tocmai pentru că gheaţa veche este destul de proaspătă şi pură, chiar dacă are multe impurităţi. 

Cu toate acestea, cea mai veche apă de pe Pământ are un gust teribil, după cum susţine Barbara Sherwood Lollar, cea care a descoperit apă veche de 2,6 milioane de ani într-o mină din Ontario, Canada. Apa de aici conţine mult fier şi sare din mediu şi este mult mai vâscoasă decât apa de la robinet. 

De luat în considerare sunt experienţele privind plantele toxice. Biologul Denise Dearing de la Universitatea din Utah a studiat cum se descurcă animalele ierbivore cu toxinele din plante precum creozotul, ienupărul şi plante din specia Geum rossii. „De obicei gust toate plantele toxice pe care le consumă şobolanul sălbatic din genul Neotoma şi pika (iepurele şuierător)”, susţine Dearing. 

Cât despre consumul de mamuţi, sau mă rog, ce s-a mai găsit din aceste animale, poveşti sunt la limita dintre interesant şi dezgustător. Poveştile referitoare la gustatul mamuţilor datează şi de acum 100 de ani, însă de pare că ele sunt mai multe legende decât adevăr. Una dintre poveştile neconfirmate referitoare la acest subiect se referea la una dintre cinele ţinute în cadrul National Geographic Explorer’s Club. 

Totuşi, o relatare reală vine din partea lui Dale Guthrie şi a colegilor săi de la Universitatea din Alaska. După ce specialiştii au excavat rămăşiţele unui bizon de stepă numit Blue Babe, ei au preparat şi au mâncat o bucată de ţesut din zona gâtului. În cartea lui, „Frozen Fauna of the Mammoth Steppe: The Story of Blue Babe”, Guthrie  a mărturisit că friptura era tare şi avea o aromă puternică. 

Deşi în cultura vestică este neobişnuit să mănânci insecte, oamenii de ştiinţă nu s-au ferit să facă asta. 

„M-am simţit atât dezgustat cât şi atras de oportunitatea de a consuma organismele pe care le studiam”, a declarat Nalini Nadkarni, ecologist la Universitatea din Utah. El a lucrat în cercetări din Papua Noua Guinee în anii 1970, studiind gândacii croitor (

(Cerambycidae). Despre consumul de larve de gândaci croitor el a declarat că „nu erau teribil de gustoase, având în vedere că erau cartilaginoşi şi graşi în acelaşi timp. În schimb ne permiteau să formăm o legătură cu ajutoarele noastre. Uneori, în timpul adevăratelor festinuri, mâncam lilieci ierbivori pe care îi prindeau ei. Aveau gust de pui”.

Pe de altă parte, furnicile de miere sunt o gustare delicioasă, potrivit lui Joe Sapp de la Universitatea din California. „Sunt pline de nectar şi au gust de de bomboane”, a declarat el. 

Printre oamenii de ştiinţă există destul de mulţi care nu văd nimic rău în consumul de insecte. Tom Turpin, de la Purdue University din Indiana îi sfătuieşte pe crescătorii de porumb care au probleme cu speciile invazive de insecte să le mănânce. 

Un alt cercetător care mâncat din obiectul de studiu a fost laureatul la premiul Nobel, Barry Marshall care a băut o cultură ce conţinea bacterii H. pylori. Scopul acestui gest a fost să demonstreze că bacteriile provoacă ulcer la stomac. Trei zile mai târziu, Marshall a dezvoltat ulcer, iar în 2005, el şi colegul său Robin Warren au primit premiul Nobel pentru descoperirea acestei legături. 

Sursa: NBC News