Când copiii tăi seamănă cu vecinul: cât de des se întâmplă ca un tată să crească odrasle care nu sunt ale lui?

Cel puţin în regiunea Flandra, din Belgia, doar 1-2% dintre copii sunt crescuţi de bărbaţi care nu sunt taţii lor biologici, şi tot astfel s-a întâmplat în ultimii 400 de ani, arată un studiu realizat la Universitatea Leuven.

Cifra este mult mai mică decât cele vehiculate în trecut, când date extrase din studii asupra adulterului şi alte cercetări asupra familiei sugeraseră că rata acestor „paternităţi atribuite eronat” ar fi fost de până la 30%.

• Șeful Meta va avea în curând propria clonă digitală bazată pe Inteligență Artificială
• Cea mai bătrână gorilă din lume în captivitate și-a sărbătorit ziua de naștere la Zoo Berlin

Ar fi fost de crezut că în trecut această proporţie ar fi fost mai mare, dat fiind faptul că pe atunci nu existau anticoncepţionale, explică unul dintre autorii studiului, Maarten Larmuseau, biolog criminalist. Şi totuşi, în mod neaşteptat, cercetători au constatat că şi acum 400 de ani, ca şi azi, proporţia era tot de 1-2%.

Totuşi, aceste rezultate, valabile în Flandra, ar putea să nu fie valabile în alte părţi ale lumii, unde diferenţele culturale ar putea duce la cifre diferite.

Se considera că, din punct de vedere evolutiv, a avea copii de la mai mulţi parteneri ar fi un avantaj pentru femei; acestea ar fi avut astfel şansa de a concepe copii cu mai mulţi bărbaţi apţi din punct de vedere genetic, ar fi constituit un fel de asigurare împotriva eventualei infertilităţi a soţului şi  le-ar fi oferit un acces mai larg la resurse.

Studii moderne sugerează că, în societatea de tip occidental, 15-50% dintre femei îşi înşeală partenerii. Dar asta nu înseamnă că femeile au şi copii cu bărbaţii cu care au relaţii extraconjugale.

Din unele studii, reiese că proporţia copiilor concepuţi cu alţi bărbaţi decât partenerul oficial, în societăţile europene occidentale moderne, ar fi de 1-3%. Astăzi, însă, anticoncepţionalele sunt la îndemână, ceea ce i-a făcut pe cercetători să se întrebe dacă acest fenomen era mai comun  în trecut, când mijloacele anticoncepţionale nu erau atât de eficiente ca azi.

Pentru a testa ideea, cercetătorii au adunat date genetice despre 1.500 de bărbaţi din Flandra (din diferite categorii socioeconomice), precum şi date genealogice despre aceştia, mergând înapoi cel puţin până în anul 1800.

În unele cazuri, bărbaţii din grupul studiat se înrudeau de departe între ei, având un strămoş comun (bărbat), după cum a reieşit atât din datele genealogice, cât şi din analizele genetice. 

Pe baza acestor date, cercetătorii au putut conchide că rata „paternităţii atribuite eronat” (copii care erau ai altui bărbat decât cel ce considerat tatăl lor biologic) era relativ mică.

Într-un al doilea experiment, cercetătorii au studiat bărbaţii care aveau un nume de familie de origine franceză şi ai căror strămoşi emigraseră din nordul Franţei în Flandra, în urma unor evenimente dramatice din anii 1600 (războaie religioase).

Chiar şi după 400 de ani, ADN-ul din cromozomul masculin al sexului (cromozomul Y, care se transmite exclusiv pe linie masculină, de la tată la fiu) era încă foarte diferit la bărbaţii cu ascendenţă franceză faţă de cei cu ascendenţă flamandă, iar analiza acestui ADN a confirmat că rata paternităţii atribuite eronat era mică.

Ambele metode au arătat că rata era de 1-2%, de cel puţin 400 de ani.

De ce ar fi crescut un bărbat un copil care nu era al său, este o altă problemă, iar datele genealogice sau genetice nu pot răspunde la această întrebare. E posibil fie ca bărbaţii respectivi să nu fi ştiut că acei copii nu erau ai lor, fie să fi ştiut şi să îşi fi asumat conştient creşterea lor, adoptându-i.

În orice caz, studiul – ale cărui rezultate au fost publicate în jurnalul Proceedings of the Royal Society B – arată importanţa excepţională a înregistriărilor genealogice, care sunt, în cele mai multe cazuri, corecte şi pot fi utilizate cu succes în cercetări de sociologie.

Sursa: FOXNews