Ce se va întâmpla cu SOARELE

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Atunci când îmbătrânesc, stelele mici şi medii, de tipul Soarelui şi cu până la de opt ori mai masive decât astrul nostru, formează nebuloase planetare. Stelele care cântăresc mai mult de 8 mase solare îşi vor sfârşi vieţile cel mai probabil printr-o explozie dramatică de tip supernovă.

Nebuloasele planetare reprezintă fenomene cu o viaţă relativ scurtă, durând câteva zeci de mii de ani, în comparaţie cu durata medie de viaţă a unei stele care este de câteva miliarde de ani. „Durata de viaţă a unei nebuloase planetare este o fracţiune din cea a unei stele, putând fi comparată cu durata de viaţă a unei bule de săpun prin comparaţie cu cea a copilului care a suflat-o”, conform unui comunicat al ESO.

• Cum este produsă nicotina de către planta de tutun?
• Fructele bune pentru creier, inimă și intestin

După câteva miliarde de ani, o stea de tipul Soarelui rămâne fără hidrogen (folosit în reacţia de fuziune nucleară având ca rezultat producerea de heliu) şi nu mai dispune de suficientă energie pentru a-şi susţine straturile exterioare. Astfel nucleul stelei se contractă şi se încălzeşte. Straturile exterioare se extind enorm din cauza temperaturii foarte mari a nucleului, devenind mult mai reci. Steaua devine o gigantă roşie. Nucleul continuă să se contracte şi să se încălzească până reîncepe procesul de fuziune nucleară având drept combustibil de această dată heliul, din care se formează carbon şi oxigen. Reaprinderea reactorului nuclear al stelei duce la stoparea contracţiei nucleului, dar steaua rămâne instabilă şi emite pulsaţii puternice. Acestea vor deveni la un moment dat suficient de mari pentru a arunca întreaga atmosferă solară în spaţiu.

Gazele evacuate formează un nor de material în jurul nucleului expus al stelei. Pe măsură ce atmosfera se îndepărtează de stea, straturi din ce în ce mai adânci cu temperaturi din ce în ce mai mari sunt expuse iar atmosfera stelară ejectată este ionizată şi începe să strălucească, formând astfel o nebuloasă planetară.

Radiaţiile emise de nucleul stelar luminează straturile de gaze în culori fantomatice. După dispersia acestor gaze din steaua iniţială nu mai rămâne decât nucleul — o pitică albă, mică, strălucitoare şi densă. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că în Calea Lactee există aproximativ 10.000 de nebuloase planetare, dar astronomii nu au detectat decât aproximativ 1.500 dintre ele.

Ţinând cont de tipologia sa, Soarele va forma la rândul său o nebuloasă planetară peste aproximativ 5 miliarde de ani, când se va extinde, înghiţind planetele de pe orbitele apropiate, inclusiv Pământul, pe măsură ce se transformă într-o gigantă roşie.

Prin astfel de nebuloase elementele chimice grele obţinute prin fuziune în nucleele stelelor, aşa cum sunt carbonul şi azotul, sunt expulzate în mediul interstaler de unde intră în compoziţia unor noi planete şi contribuie la apariţia vieţii pe acestea.

Sursă: Agerpres