Cele mai primejdioase specii de rechini

Grupul rechinilor cuprinde cca. 400 de specii, dintre care abia vreo 15 „au cazier” – adică se ştie că ar fi atacat oameni. Marea majoritate a atacurilor sunt înfăptuite de rechini din 4 specii: marele rechin alb, rechinul tigru, rechinul taur şi rechinul cu înotătoare albe.

Mari, agresivi, puternici, aceşti rechini sunt prădători de top în ecosistemele în care trăiesc şi comportamentul lor vânătoresc îi împinge să atace cu îndrăzneală prăzi mari. Nu au neapărat ceva cu omul – poate că, de multe ori, nici nu disting faptul că e vorba de un om, ci îşi dau seama doar că au de-a face cu un mamifer măricel, tocmai bun ca să-i sature. (Om sau focă, tot aia. Rechini fac mai puţine mofturi decât credem noi.) Alteori, e vorba despre aşa-numite atacuri provocate (de om, adică): omul se apropie prea mult de un rechin (sau încearcă chiar să-l atingă, cum mai fac uneori anumiţi scufundători), iar acesta se simte ameninţat. Şi atunci, se apără… atacând. Însă groaza cea mare a oamenilor rămân tot atacurile neprovocate, ai căror protagonişti sunt adesea rechini din cele patru specii mari şi tari:

• Plantele care economisesc sute de miliarde de dolari în protecția împotriva inundațiilor
• O pudră creată în laborator ar putea elimina dioxidul de carbon din aer la fel ca…

• marele rechin alb (Carcharodon carcharias), eroul filmelor de groază cu rechini, şi-a câştigat această faimă cruntă datorită implicării sale în cel mai mare număr de atacuri şi datorită mărimii impresionante (ajunge până la 6 metri lungime). Este, într-adevăr, un prădător redutabil, deşi omul nu se numără printre alimentele sale preferate; marele alb se hrăneşte în mod obişnuit cu peşte, păsări de mare şi foci. Trăieşte în apele din regiunile tropicale şi temperate, şi nu doar în oceane, ci şi în Marea Mediterană.

• rechinul-tigru (Galeocerdo cuvier), care poate ajunge până la 5 metri lungime, e vicecampionul în ceea ce priveşte numărul de atacuri asupra oamenilor. Aceste rechin are o dietă foarte variată (mănâncă păsări marine, peşti, crustacee, calmari, foci, delfini, şerpi marini, ţestoase, rechini mai mici decât el), deci probabil că nu s-ar apuca să vâneze oameni ca să aibă ce mânca. Problema e alta: această specie umblă adesea prin apele puţin adânci, prin recife de corali, golfuri, canale, ceea ce măreşte şansele întâlnirii cu oamenii. Iar uneori, se lasă cu atacuri.

• rechinul cu înotătoare albe (Carcharinus longimanus) trăieşte în apele calde sau temperate ale oceanelor, de jur împrejurul globului. Lung de până la 3 metri, se distinge prin înotătoarele sale pectorale lungi şi late, cu vârfurile albe. Deşi înoată lent, poate fi un prădător primejdios pentru om. Această specie de rechin este cunoscută pentru a fi fost implicată în moartea cumplită a câtorva zeci de oameni din echipajul crucişătorului USS Indianapolis, scufundat de un submarin japonez; oamenii căzuţi în apă n-au avut nicio şansă în faţa rechinilor sosiţi la locul accidentului. Jacques-Yves Cousteau o considera cea mai periculoasă specie de rechin.

• rechinul-taur (Carcharhinus leucas) este unul dintre cele mai temuţi prădători şi un real pericol pentru om. Nu numai că poate fi întâlnit pe o arie vastă, în apele de coastă din zonele tropicale şi subtropicale, dar, datorită unor capacităţi de adaptare extraordinare, este capabil să trăiască şi în ape dulci şi urcă pe fluvii până la mii de kilometri în amonte: în Amazon au fost descoperiţi rechini-taur la 4.000 de km depărtare de Atlantic. Iar cu prilejul inundaţiilor care au lovit Australia la începutul acestui an, la toate pericolele aduse în mod obişnuit de inundaţii, s-au adăugat şi un număr de rechini-taur, care au fost văzuţi înotând pe străzile inundate ale unor oraşe australiene, veniţi din râuri, odată cu apele ieşite din matcă.
  

Pe lângă „cei patru grei”, mai există alte câteva specii în cazul cărora au fost înregistrate atacuri, provocate sau neprovocate, dar în număr mult mai mic comparativ cu cele atribuite celor 4 specii precedente.

Astfel, au mai fost raportate cazuri de atacuri în care au fost implicaţi:

Rechinul mako

Rechinul lămâie

Rechinul cenuşiu de recif

Rechinul de recif cu înotătoare negre (Carcharinus melanopterus)

Rechinul albastru (Prionace glauca)

Rechinul mătăsos ( – numit astfel din pricina pielii sale netede la atingere)

Rechinii ciocan (există 9 specii, dintre care trei pot fi periculoase pentru om)

Rechinul de Galapagos

În 2009, lista rechinilor implicaţi în atacuri asupra oamenilor s-a îmbogăţit cu o nouă specie: în Hawaii, un înotător a fost muşcat de două ori (la interval de 15 secunde) de un rechin-trabuc (Isistius brasiliensis fotografia de mai jos), o specie de mici dimensiuni, care trăieşte, de obicei, la adîncimi mari (au fost găsiţi până la peste 3,5 km adâncime) şi migrează pe verticală, în fiecare zi, ridicându-se spre suprafaţă pentru a se hrăni. Acest „rechinaş” (care atinge doar vreo jumătate de metru în lungime) se hrăneşte cu carnea unor mamifere marine şi peşti: se prinde de corpurile lor cu gura sa ca o ventuză, retează scurt o bucăţică, muşcând cu dinţii săi tăioşi, şi pleacă lăsând în urmă o rană de formă rotundă – dureroasă, după cum se poate închipui, dar care nu pune în pericol viaţa victimei.

Aici trebuie spus că există oricând posibilitatea de a fi atacat şi de specii care, în mod obişnuit, n-au nicio treabă cu omul – nu mănâncă niciodată carne de om. De pildă, rechinii-covor (sau wobbegong – poza de mai jos): aceştia trăiesc în Australia şi arhipelagul indonezian, în apele puţin adânci din apropierea ţărmului; au corpul lăţit şi stau culcaţi pe fundul mării, culoarea lor făcându-i să se confunde cu substratul. Dacă un om calcă pe un astfel de rechin, din greşeală, animalul va avea, fireşte o reacţie de apărare: se va răsuci fulgerător şi îl va muşca pe om de picior. Din fericire, aceste muşcături nu sunt, de obicei, foarte grave, deoarece rechinii-covor nu au dinţi mari şi puternici (dar sunt ascuţiţi şi pot trece şi prin costumul de neopren!). Există şi cazuri în care aceşti rechini au muşcat scafandri care i-au deranjat, atingându-i intenţionat. În ciuda aspectului lor lătăreţ, rechinii wobbegong sunt foarte flexibili şi pot să se arcuiască şi să muşte chiar când sunt apucaţi de coadă. Prin urmare, cea mai bună metodă de a evita atacul este să îi lăsăm în pace.

Şi acum, după ce v-am speriat bine, să răspundem totuşi la o întrebare importantă: cât de mare e riscul de a fi atacat de un rechin? Organizaţia American Elasmobranch Society şi Muzeul de Istorie Naturală din Florida au întocmit o bază de date numită The International Shark Attack File, în care sunt înregistrate atacurile raportate până în prezent. Pe baza informaţiilor adunate, au fost calculate statistic şansele ca o persoană să fie atacată de un rechin şi şansele ei de a muri din cauza atacului.

• Şanse de fi atacat de un rechin: 1 la 11,5 milioane
• Şanse de a fi omorât de un rechin: mai puţin de 1 la 264 de milioane

Şi, dacă vorbim despre interacţiunile dintre oameni şi rechini în termeni ca atacat şi omorât, iată şi câteva cifre care arată cine pe cine atacă şi omoară şi în ce măsură.
În SUA, între anii 2004-2008, 4 persoane au murit din cauza atacului rechinilor. În schimb, oamenii omoară cca. 100 de milioane (!) de rechini în fiecare an. Pescuitul excesiv şi practici abominabile, dar foarte răspândite, precum prelevarea înotătoarelor, după care restul rechinului e aruncat în apă (înotătoarele de rechin fiind ingredientul principal într-un costisitor fel de mâncare din bucătăria asiatică) au dus la o situaţie de care puţini dintre cei care vorbesc despre rechini sau se tem de ei sunt conştienţi: multe dintre speciile de rechini, inclusiv marele alb, sunt trecute pe lista speciilor vulnerabile sau deja ameninţate cu dispariţia. De fapt, cine e duşmanul cui?

Dacă ai curaj să te întâlneşti cu rechinii faţă în faţă, din 30 septembrie în cinematografe te aşteaptă filmul Noaptea Rechinilor 3D, o experienţă 3D plină de adrenalină.

Acceptă provocarea noastră de pe Facebook şi poţi câştiga una din cele 14 invitaţii duble la filmul Noaptea Rechinilor 3D.

Află detalii despre concurs!

.