Ariciul – Sfătuitorul lui Dumnezeu

Portret de bonom simpatic (Powered by Găgeni)

Probabil că nicio altă vieţuitoare nu este atât de asociată cu imaginea toamnei clasice – un lăstăriş de pădure cu frunzele aurite, cer senin sau plumburiu, şi neapărat un arici mergând încet la rostul lui, prin frunzele uscate.

• Plantele care economisesc sute de miliarde de dolari în protecția împotriva inundațiilor
• O pudră creată în laborator ar putea elimina dioxidul de carbon din aer la fel ca…

Silueta lui ţepoasă este inconfundabilă, iar rarele sale apariţii ne stârnesc întotdeauna un sentiment de simpatie instantanee, dublată de curiozitatea primordială a copilăriei.
Dar ariciul „nostru” – specia care trăieşte la noi – nu e singurul reprezentant al acestui grup.

Zoologii au identificat până în prezent un număr de 17 specii de arici, grupate în 5 genuri.
Marea familie a aricilor are membri răspândiţi pe toate continentele, cu excepţia celor două Americi, Australiei, Noii Zeelande, şi evident, Antarcticii.

La noi în ţară trăieşte o specie distinctă, diferită de ariciul comun, european, respectiv Erinaceus roumanicus, descrisă în premieră în anul 1900 de către zoologul britanic Gerald Edwin Barret-Hamilton, care a studiat câţiva arici capturaţi lângă localitatea prahoveană Găgeni. Conform reputatului zoolog, principalele diferenţe între aricii „româneşti” şi specia E. europaeus constau în faptul că aricii noştri au botul de culoare mai închisă, capul mai rotunjit şi le lipseşte pata mai întunecată , de forma literei V, care la aricii europeni porneşte de la ochi spre vârful botului. Au, în schimb, o pată caracteristică, de culoare alburie, în zona pieptului. Specia Erinaceus roumanicus are 5 subspecii distincte, care trăiesc în Polonia, Austria, ţările din Balcani, Grecia, Ucraina, Rusia, până la Fluviul Obi. Subspecia de la noi este numită Erinaceus roumanicus roumanicus.

Ulterior descrierii sale, datorită diferenţelor de opinii între diverşi zoologi, ariciul de la noi a fost considerat ca făcând parte din specia Erinaceus europaeus, apoi Erinaceus concolor, până când date genetice mai recente au argumentat încadrarea lui ca Erinaceus roumanicus, specie distinctă, confirmând viziunea lui Barret-Hamilton din 1900.

La prima vedere, datorită trupului său de forma unei pere, pare un animal lent şi greoi, cu toate că, odată pornit la vânătoare, dovedeşte o iuţeală şi rezistenţă neaşteptate. Poate alerga chiar cu viteza de 10 kilometri pe oră, performanţă notabilă pentru un animal de talia şi mai ales cu conformaţia şi proporţiile corporale ale ariciului.

Aricii au drept rude îndepărtate chiţcanii, iar „designul” speciei lor a fost unul de mare succes în scenariul evoluţiei mamiferelor. Paleontologii care i-au studiat strămoşii au descoperit că înfăţişarea aricilor s-a schimbat destul de puţin în decursul ultimilor 15 milioane ani.

Ajuns la maturitate, ariciul are o lungime corporală de 25-30 centimetri, la care se adaugă o codiţă de doar 2-5 centimetri. Masculii sunt cu puţin mai mari decât femelele.
Fără a fi un animal numeros în România, este întâlnit în multe regiuni – în câmpii, zone umede, dealuri şi munţi. Populează pădurile de foioase, tufişurile, lăstărişurile, mărăcinişurile şi chiar grădinile. O populaţie importantă de arici trăieşte şi în Delta Dunării, în zonele ceva mai înalte, cu dune şi păduri.

Clasificat în trecut ca membru al ordinului Insectivora, ariciul este inclus astăzi într-un ordin distinct – Erinaceomorpha.
Nu sunt deloc nişte animale strict insectivore, cu toate că insectele constituie o parte importantă din dieta lor. Mai degrabă sunt omnivori declaraţi!
Ariciul este un mare amator de insecte (adulţi şi larve), râme – după care este topit -, broaşte, şopârle, şerpi, cadavre, ouă şi puii păsărilor care cuibăresc pe sol, dar şi ciuperci, fructe de pădure, iarbă proaspătă. Este un mare amator de pepeni, fie ei galbeni sau verzi, pe care-i consumă cu aceeaşi plăcere.

Ariciul este unul dintre animalele care îşi petrec iarna hibernând. Înainte de hibernare, care începe de obicei din luna octombrie (sau chiar septembrie, dacă toamna s-a dovedit aspră în anul respectiv), ajunge să-şi dubleze greutatea prin acumulări de grăsime.

Încă din perioada verii mănâncă în exces pentru a intra în condiţia optimă care să-i permită să hiberneze până în lunile martie-aprilie, când redevine activ. Hibernarea are loc într-o vizuină subternă, la adăpost de gerul şi viscolele iernii. Culcuşul ariciului este întotdeauna căptuşit cu un strat gros de frunze uscate, cu rol izolator. Vizuina sa este deosebit de curată, ariciul fiind un iubitor de curăţenie. Atunci când intra în starea de hibernare profundă, toate funcţiile fiziologice ale organismului său îşi încetinesc considerabil ritmul.

Numărul de mişcări respiratorii scade la doar 6-8 pe minut, faţă de 40-50 respiraţii pe minut înregistrate atunci când este treaz şi activ. Atunci când afară sunt geruri crâncene, aricii pot sa nu mai respire deloc pentru perioade scurte, de 5-10 minute. Ritmul cardiac se modifică foarte mult, scăzând de la 240-250 contracţii pe minut la doar 20-24.

Imediat după ieşirea din hibernare, aricii au un singur lucru în cap: sex!

Împerecherea are loc în lunile aprilie-mai, iar gestaţia la aricii româneşti este de 25-28 zile. Rezultatele apar sub forma a 2-7 pui, care nu depăşesc 5 cm lungime, cu trupuşoarele acoperite de peri fini şi moi, care se vor transforma ulterior în ţepii caracteristici.

La mai puţin de o lună de la venirea lor pe lume, puii încep să exploreze împrejurimile, urmându-şi mama în peregrinările ei. La trei luni sunt independenţi, dar vor deveni maturi sexual abia peste un an de zile.

Din tainele biologice ale aricilor

-Ariciul este în mod natural un animal singuratic şi independent în sălbăticie. Cu toate acestea, se domesticeşte uşor. Acestă caracteristică, dublată de simpatia pe care o trezeşte, a făcut ca aricii să devină în prezent unele dintre cele mai căutate animale de companie în ţările occidentale. Tot acolo au apărut aşa numitele „ferme de arici”, de unde iubitorii acestor animale îşi pot cumpăra pui cu acte oficiale, urmând aceleaşi proceduri ca atunci când vor să-şi cumpere o pisică sau un câine cu pedigree.

-Pentru talia lor, aricii au o durată de viaţă surprinzător de mare. Dacă în natură trăiesc 4-7 ani, în condiţii de captivitate şi îngrijire atentă pot atinge 10-16 ani.

-Dacă aveţi arici în grădină şi vreţi să le lăsaţi hrană pe timpul nopţii, lăsaţi-le fructe, carne sau nuci. În niciun caz lapte sau produse lactate. Deşi le place mult laptele, s-a dovedit că le produce invariabil o formă de diaree severă sau chiar moartea.

-Aricii sunt destul de gălăgioşi şi comunică mult prin sforăituri, chiţăituri sau scâncete.

-Aricii au un oarecare grad de imunitate naturală împotriva muşcăturilor şerpilor veninoşi, la noi în ţară fiind cei mai mari duşmani ai viperelor. Secretul constă într-o proteină din musculatura lor, denumită erinacină. S-a constatat că aricii pot rezista la o doză de până la 5 grame de cianură de potasiu, o cantitate uriaşă pentru un animal de talia ariciului.

-În captivitate, aricii se împrietenesc repede cu câinii şi pisicile.

-În natură pot fi observaţi mai ales după ploaie, când sapă mai uşor după râme, mari delicatese culinare în lumea aricilor

-Este un animal nocturn, având, în decursul celor 24 ore, 3 perioade de activitate distincte: una între orele 18-20, a doua după miezul nopţii, între orele 1-2, iar ultima aproape de ivirea zorilor, între orele 4-6. Ziua stă ascuns în desişuri, sub trunchiuri de copac sau în propria vizuină.

-Un duşman natural al său este buha mare (Bubo bubo), pasăre răpitoare de noapte care, prin dimensiunile sale mari şi lungimea ghearelor, poate ucide uşor un arici. Pe lista duşmanilor naturali, urmează vulpile, lupii şi dihorii. (Aricii exotici din regiunile calde sunt atacaţi şi de manguste.)

-Din nefericire, sunt deseori ucişi sau chinuiţi de copiii din zonele rurale, care-i înţeapă cu beţe, „joacă” fotbal cu ei sau, pur şi simplu, le dau foc de vii pentru a se „amuza”…

-Aricii pot fi observaţi deseori cum îşi ling ţepii, cercetătorii nereuşind încă să desluşească rostul acestui comportament. Conform unor teorii, aricii îşi camuflează astfel propriul miros, când se aventurează în teritorii necunoscute, sau saliva lor are un anume grad de toxicitate, iar înţepăturile primite de prădători sunt astfel mai dureroase pentru aceştia.

– aricii se pot căţăra în copaci, pot escalada ziduri sau garduri şi chiar înoată excelent, cu toate că nu au forţa şi rezistenţa necesară traversării unui râu sau lac de dimensiuni mari.

-Ariciul este unul dintre cele mai folositoare animale pentru agricultură. Un singur arici curăţă grădina de insecte dăunătoare, consumând doar într-o noapte circa 200 grame de larve, gândaci şi alte insecte.

-Aricii şi oamenii suferă de multe boli şi afecţiuni comune. Bieţii arici suferă şi ei de cancer, boli ale ficatului sau afecţiuni cardiovasculare. Ficatul gras este o afecţiune des întâlnită, deoarece preferă să se hrănească cu alimente bogate în grăsimi şi zaharuri. Aviz celor care-i ţin în captivitate!
Aricii transmit omului şi o infecţie a pielii cu o ciupercă. Acest tip de dermatofitoză este cauzată de parazitul Trichophyton erinacei.
Aricii care consumă insecte contaminate anterior cu pesticide de către oameni ajung să aibă probleme digestive şi deseori mor.

-Aricii au fost, în vechime, o importantă sursă de hrană în multe culturi. Erau mâncaţi în Egiptul Antic, iar în gastronomia medievală europeană se întâlneau reţete de preparare a aricilor. Beduinii au apreciat dintotdeauna carnea de arici, considerând-o un leac eficient în tratamentul şi profilaxia reumatismului şi artritei.

-Ţiganii nomazi au mâncat multă vreme carne de arici, folosind sângele şi grăsimea acestui animal în scopuri medicale. Etnologul Manfri Frederick Wood descrie în lucrarea sa intitulată „In the Life of a Romany Gypsy”, apărută în anul 1979, cum ţiganii aveau o metodă crudă, dar eficientă de colectare a sângelui de arici. Nefericitul animal era ţinut de picioare cu capul în jos, după care i se reteza nasul; ariciul murea zvârcolindu-se şi chinuindu-se, iar sângele se scurgea într-un recipient.

-Întrebarea cumva comică despre „cum fac sex aricii”, fără ca masculul să se rănească în spinii de pe spatele femelei, şi-a găsit răspunsul în urma studiilor şi experimentelor de laborator. În momentul copulării, penisul mascului, care este situat în centrul abdomenului, nu este deloc rănit în timpul procesului, deoarece femela îşi întoarce foarte mult coada şi bazinul în sus.

Ţepii sau viaţa!

Cu siguranţă cel mai importan atribul al ariciului rămân ţepii săi. Aceştia nu sunt altceva decât fire de păr cu specializare extremă. Sunt de fapt fire de păr modificate, goale în interior, rigidizate datorită cantităţii mari de keratină din compoziţia lor.

Aricii au în medie între 5.000-6.000 ţepi, poziţionaţi pe spate, gât, ceafă şi laturile corpului.

Ţepii nu sunt veninoşi şi nici nu prezintă margini dinţate mărunt, precum cei ai porcilor spinoşi; în consecinţă, pot fi scoşi uşor din răni. Dacă este foarte stresat sau bolnav, ariciul îşi poate pierde ţepii.
Aricii au o abilitate unică în regnul animal.

Datorită unei musculaturi specializate, sunt capabili să se ghemuiască foarte mult, până când iau forma aproximativă a unei sfere. Pielea largă a ariciului se extinde, acoperind inclusiv capul şi expunând toţi ţepii care, în această poziţie de apărare, sunt orientaţi spre exterior.

În faţa unui pericol iminent, aricii iau urgent forma de sferă şi rămân aşa până când pericolul trece. Cu toate acestea, ţepii nu sunt singurul mijloc de apărare. Conform studiilor recente, se pare că aricii preferă să fugă şi să se ascundă atunci când sunt atacaţi, în loc să rămână pe loc, chirciţi în poziţia caracteristică.

Demiurgul modest

Prezent în multe basme şi poveşti, ariciul, ca personaj, ascunde de fapt mistere mult mai vechi, fiind regăsit în numeroase mituri şi legende cosmogonice. Ocupând un loc de seamă în mitologia persană, ariciul apare şi în tradiţiile popoarelor turcice din Asia Centrală.

Pentru buriaţi, ariciul este născocitorul focului şi sfătuitor al oamenilor care, ascultând de el, redesoperă Soarele şi Luna. Tot el este şi responsabil de inventarea agriculturii, fiind aşadar un important erou civilizator.
În multe culturi indo-europene, ariciul este o figură centrală în cosmogonii.

Simbolistica sa este legată mereu de începuturile lumii, iar usturimea provocată de ţepii săi este legată de originea focului şi chiar a Soarelui. În mod paradoxal pentru un animal prin excelenţă nocturn şi chtonian, ariciul a fost perceput şi mai ales ca erou solar, pe baza asemănării vizuale între astrul ceresc, cu razele sale luminoase, şi micul animal înconjurat aşijderea de sfera sa de ţepi.

Erou solar, ariciul are, totuşi, şi o latură chtoniană, evidenţiată de cercetătoarea Maria Gimbutas. Aşadar, ariciul, cu vizuina sa subpământeană şi obiceiul său de a se ghemui, era pentru oamenii din Paleolitic un simbol al matricei şi misterului feminin.

În cadrul interesantei şi originalei mitologii stră-româneşti, ariciul are, de asemenea, rol cosmogonic prin excelenţă.

În miturile noastre primordiale, ariciul participă alături de Dumnezeu (Fârtat) şi Diavol (Nefârtat) la urzirea lumii. Iată-l propulsat în rolul de „inginer” al Creaţiei. La fel ca în cazul miturilor primordiale indo-europene, asiatice sau chiar africane, ariciul este şi la noi un purtător al inteligenţei creatoare supreme şi chiar al unei etici surprinzătoare. El este cel care pune ordine în succesiunea zilelor şi preîntâmpină incestul Soarelui cu Luna, izbăvind astfel lumea proaspăt făurită de greutatea unui păcat primordial.

Descoperim aşadar ariciul implicat în rolul neaşteptat de ajutor al lui Dumnezeau în procesul urzirii lumii. Ba chiar, în unele mituri, Dumnezeu greşeşte Facerea Lumii, sau este în lipsă de inspiraţie. Salvarea vine de la meticulosul şi inteligentul arici care, prin intermediul a diferiţi soli animalieri (cel mai adesea, albine), vine cu soluţiile potrivite pentru terminarea Lumii.

Îl găsim şi în rolurile de mediator între zi şi noapte, între pământ şi apă, între suprafaţă şi adâncime, între ordine şi haos, între normă şi abatere, acţionând asemenea unui catalizator pentru armonizarea contrariilor şi normalizarea ritmurilor Firii.

Ca orice divinitate precreştină telurică, ariciul este stăpân şi paznic al bogăţiilor pământului. Împarte acest rol cu şarpele dar, spre deosebire de reptila care doar păzeşte comorile, ariciul este păstrătorul tainei unui dar al elementului pământ. Este vorba de o plantă magică, ce poate să învingă bolile şi moartea, ba chiar şi uneltele şi tehnologiile create de oameni. Aceeaşi plantă are darul de a deschide uşile Raiului, iar singur ariciul este cel care-i ştie taina.

Contrapartea sa feminină, „aricioaica,” este depozitara unei alte taine. Conform unei credinţe populare de demult, dacă cineva închide puii aricioaicei într-o cameră încuiată cu lacăte, mama lor umblă până găseşte mult râvnita Iarbă a Fiarelor, o buruiană magică pe care doar ea o poate găsi şi cu care numai atingând lacătele şi zăvoarele, acestea se deschid de la sine. Din motive mai mult decât evidente, Iarba Fiarelor era căutată îndeosebi de hoţi, de lotri, de ocnaşi şi de haiduci.

Cu sau fără simbolismul său fascinant, ariciul rămîne acelaşi spiriduş al toamnei, a cărui apariţie ne încântă privirea şi ziua.
Iubiţi-l şi ocrotiţi-l ori de câte ori îl întâlniţi!