Pe vremea când Sahara era verde şi roditoare…

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Ultima perioadă de luxurianţă a Saharei a durat de acum aproximativ 7.500 de ani până în urmă cu vreo 3.000 de ani. Dar, oricât de neobişnuit ne-ar părea, comparativ cu starea actuală a acestei regiuni, nu a fost un eveniment unic. A fost un episod dintr-un „serial”: mai multe astfel de perioade s-au succedat în istoria geologică a regiunii. Faze în care Sahara a fost verde şi umedă au alternat cu perioade uscate, în care Sahara a căpătat înfăţişarea deşertică pe care i-o cunoaştem azi, uneori devenind un deşert chiar mai întins decât în prezent.

• A fost descoperit un nou melc de mare mic și colorat
• Test de cultură generală. De ce unele flori se închid noaptea?

Cu ajutorul datelor geologice, oamenii de ştiinţă au putut identifica mai multe astfel, de perioade umede, dintre care trei s-au succedat în nordul Africii în decursul ultimelor 120 de milenii şi au avut un impact semnificativ asupra biodiversităţii celor trei continente ale Lumii Vechi.

• Pluvialul Abbassia a început acum aproximativ 120.000 de ani şi a durat ca. 30.000 de ani.
• A urmat o lungă perioadă secetoasă, după care, acum 50.000 de ani, în Paleoliticul superior, a început un nou interval cu ploi abundente, care a durat cca. 20.000 de ani, încheindu-se în urmă cu 30.000 de ani.
• Cea mai recentă perioadă umedă a survenit în perioada neolitică; specialiştii o numesc subpluvialul neolitic. În acest interval, au căzut precipitaţii bogate (deşi nu atât de abundente ca în cele două perioade umede precedente, de unde şi denumirea de subpluvial dată acestei ultime perioade ploioase). Subpluvialul neolitic a survenit după încheierea ultimei perioade glaciare; cauza ar fi fost, spun climatologii, o modificare a înclinării axei Pământului, care a apropiat planeta de Soare, suficient pentru a duce la creşterea temperaturilor. Paradoxal, primind mai mult Soare, Sahara a devenit mai umedă, datorită formării musonilor: aerul de deasupra uscatului, încălzindu-se, se ridica, fiind înlocuit de aer venit dinspre ocean, mai răcoros şi mai umed, care aducea ploaie. Aceste schimbări în regimul musonilor au făcut ca, timp de mii de ani, aceste vânturi umede să aducă ploi îmbelşugate deasupra Saharei.

Începând în urmă cu 7 milenii, acest fenomen s-a manifestat puternic (cu căderi abundente de precipitaţii) timp de 2000 de ani, după care intensitatea a scăzut treptat, până la instalarea unei perioade secetoase, în urmă cu cca. 3.500 de ani. De atunci, regiunea s-a aridizat treptat, iar Sahara a (re)devenit deşertul pe care îl cunoaştem azi.

În cursul acestei ultime perioade umede, civilizaţia umană se dezvoltase considerabil în nordul Africii, iar acest ultim pluvial a avut o mare importanţă pentru populaţiile umane din această regiune. În timpul lui, au prosperat aşezările şi activităţile oamenilor. După încheierea lui, de la un secol la altul deşertul s-a extins, forţând oamenii să se retragă spre marginile Saharei sau să se refugieze în puţinele oaze rămase verzi.

Dar, în cele câteva milenii de abundenţă, regiunea aceasta ar fi părut oricui un paradis fremătând de viaţă. Lacurile erau mult mai mari, existau mai multe râuri, iar vegetaţia verde, luxuriantă, acoperea câmpiile şi colinele. În zonele înalte din mijlocul Saharei, azi nişte dealuri sterpe şi pietroase, pantele erau acoperite de păduri de stejari şi nuci, de tei şi ulmi, de măslini, ienuperi şi pini, spune Roland Oliver, profesor de istorie africană la Universitatea din Londra. Apele pline de peşti curgeau prin câmpii înierbate, pe întinderea cărora mişunau milioane de animale.

Elefanţi, girafe, bivoli, fel de fel de alte erbivore prosperau pe seama vegetaţiei bogate, a cărei creştere era susţinută de abundenţa de ploi. Sahara era o savană vibrând de viaţă, aşa cum sunt savanele de azi ale Africii în anotimpul ploilor.

Mostrele de artă rupestră păstrate până azi, cum sunt faimoasele fresce de la Tassili n’Ajjer (Algeria) sau cele de la Akakus (Libia) arată că în acele zone – azi aflate în plin deşert arid şi fierbinte – trăiau astfel de animale: unele dintre ele pot fi cu uşurinţă recunoscute în reprezentările de pe suprafaţa stâncilor.

Sahara verde de atunci găzduia şi specii care, între timp, au dispărut, reprezentanţi interesanţi ai megafaunei, precum Sivateherium şi Pelorovis.

Sivatherium era un erbivor impozant, o rudă a girafelor, întrucâtva asemănător cu okapi actual (un alt mamifer înrudit cu girafa). Sivatherium avea însă, ca trăsătură distinctivă, două perechi de „coarne” osoase, prelungiri osoase ale craniului – unele drepte, cum sunt corniţele girafelor actuale, însă mai lungi, şi încă două, în spatele acestora, dezvoltate rămuros, dând animalului o înfăţişare unică, ieşită din comun chiar şi printre speciile contemporane lui.

Cât despre Pelorovis, aceasta era o specie de bovină sălbatică, impresionantă prin lungimea coarnelor sale, de peste un metru.

Amândouă aceste specii au dispărut în urmă cu cca. 5000 de ani, foarte probabil ca urmare a modificării habitatului, a transformării raiului verde de atunci în infernul pârjolit de soare de astăzi.

Această alternanţă de stări ale ţinutului saharian, de la câmpia mănoasă la deşert, a favorizat, spun specialiştii, răspândirea speciilor de animale şi plante din Africa în Eurasia şi invers (prin puntea de uscat ce uneşte şi azi cele două continente, în nord-estul Egiptului) ceea ce explică existenţa unor specii comune celor două continente. Este aşa-numita teorie a pompei sahariene: în perioadele ploioase, populaţiile de animale rămâneau izolate în văile unor râuri sau alte zone ceva mai ospitaliere, la mari distanţe unele de celelalte, pe când în perioadele ploioase, speciile de animale se răspândeau cu uşurinţă pe suprafeţe mari ale fiecărui continent şi puteau chiar migra de pe un continent pe altul.

Oamenii Saharei de acum 5 milenii trăiau în aşezări ridicate pe malul apelor, bucurându-se de o abundenţă de peşti, moluşte, păsări de apă şi diverse mamifere, care le asigurau hrana. Aceste comunităţi riverane desfăşurau o intensă activitate de vânătoare şi pescuit, de adunare a plantelor sălbatice (inclusiv cereale), de olărit şi confecţionare a uneltelor. Au existat controverse între specialişti, privind modul de viaţă al acestor populaţii; erau vânători-culegători sau agricultori, sedentari sau nomazi? Cele mai recente descoperiri sugerează că era vorba despre vânători-culegători care nu erau în totalitate sedentari.

Dar, pe măsură ce climatul umed a fost înlocuit de cel arid, populaţiile s-au adaptat unor noi moduri de viaţă, multe devenind sedentare şi apucându-se de creşterea animalelor şi cultivarea unor plante. Foarte slab populată azi, Sahara adăposteşte totuşi aşezări umane, chiar şi în regiuni aride, mărturie a puterii de adaptare a speciei umane la condiţii dificile.

Oare recentele schimbări climatice, ce vor avea drept consecinţă probabila deşertificare a unei bune părţi a Europei sudice în următoarele decenii, ne vor impune un efort de adaptare similar?

Spre deosebire de oamenii Neoliticului, noi suntem, se pare, responsabili parţial de ceea ce se întâmplă cu clima Pământului. Va fi nevoie de o adaptare mult mai complexă – tehnologică, socială, culturală – pentru a face faţă acestei provocări. Vor fi necesare atât măsuri corective, pentru a drege ceea ce noi înşine am tulburat în echilibrul planetei, cât şi acceptarea provocării şi ajustarea felului nostru de viaţă, în măsura în care schimbările sunt şi rezultatul unor fenomene naturale, ce ţin de ciclurile cosmice. De la energie la agricultură, de la migraţii la gastronomie, multe se vor schimba până la sfârşitul acestui secol, iar lumea de peste un veac s-ar putea să semene cu cea de acum la fel de puţin cum seamănă Sahara aridă şi fierbinte de azi cu cea verde, umedă şi roditoare de acum 5 milenii.