Melcii care au fugit de-acasa

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Una dintre primele lecTii pe care mi le-am insusit pe cand studiam filosofia a fost ca omului ii place sa inchida intreg universul exterior propriei persoane in notiuni si etichete recognoscibile si imuabile. Bunaoara, dihotomiile bun-rau si alb-negru. Totodata, ne place sa ne insusim cat mai multe „ratiuni de a fi“ – pentru ca este bine ca acolo, outside, in lumea in care traim si interactionam cu ceilalti, sa existe Ordine (poate tocmai ca o compensatie a faptului ca, de cele mai multe ori, inauntru este Haos).

Asadar, zice-se ca toate au un motiv pentru care sunt, acelasi motiv pentru care „este Fiinta si nu, mai degraba, nimic“. Toate – mai putin unele. Iar limacsii prezentati in acest material se numara printre putinii rebeli ai sistemului. Nu exista nici o ratiune evidenta pentru care Dumnezeu a facut ca aceste creaturi mici si ascunse – care traiesc undeva la mama dracului, pe fundul oceanelor – sa fie atat de frumoase. Mai mult, nu exista nici un motiv pentru care ele n-au devenit mai urate de-a lungul timpului, in sutele de mii de ani de evolutie. Pentru ca a fi mic si colorat in ocean este un blestem cumplit – inseamna sinucidere curata: atragi absolut toti pradatorii!

Ei bine, limacsii marini s-au incapatanat sa ramana mici, colorati si frumosi. Pentru asta s-au inzestrat cu un sistem defensiv ucigator – sunt unele dintre cele mai veninoase creaturi din lume, iar in spatele invelisului gingas in care ni se prezinta se afla carne toxica, spurcata. Mai toti pestii care se incumeta sa devoreze un limax mor otraviti. De aceea, ceilalti locuitori ai oceanului au invatat sa evite melcii fara casa. Au fost mai sensibili la legile evolutiei decat micutii si incapatanatii rebeli. Dar cine suntem noi sa punem la indoiala Ordinea (divina)?

Foto: Photoland