Maternitate în lumea animală: 12 instantanee

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cine ar putea spune ce înseamnă pentru ursoaica albă aflată într-o grădină zoologică naşterea unor pui? O consolare care îi va îndulci captivitatea? Sau o grijă în plus? Ce expresie uimitoare… mama se uită la puii ei cu drag, dar şi cu o faţă… de parcă s-ar întreba: „Ce mă fac eu cu voi?”

Puiul pare cam sătul de atâta atenţie maternă. Parcă ar fi copilul acela (dintr-un banc) care-i spune mamei: „Mami, vrei neapărat să-mi cânţi seara la culcare? Aş vrea să dorm, mi-e aşa de somn!” Toate mamele feline petrec mult timp lingandu-şi puii, un comportament căruia nu i-au fost desluşite toate rosturile. Igiena, desigur, dar şi stimularea formării unei legături puternice între mamă şi pui. În cazul unor carnivore evoluate, cum sunt jaguarii, poate că nu e greşit să vorbim chiar de o strânsă legătură emoţională.

De obicei, ca să respire, hipopotamii adulţi scot „nasul” din apa la intervale de 3-5 minute, deşi au fost raportate cazuri în care aceşti coloşi acvatici rămâneau scufundaţi chiar şi 30 de minute. Puii respiră mai des – la 2-3 minute o dată. Adulţii nu plutesc, ci se propulsează împingând cu picioarele pe fundul apei; puii, în schimb, plutesc şi înoată dar, pentru viteze mai mari, un ajutor din partea mamei este binevenit.

Contactul fizic e important pentru toate mamiferele, iar între mame şi pui aceste comportamente pot părea uneori excesive. Dar nu sunt. Aşa cum orice mamă umană îşi potopeşte puiul cu zeci de mii de pupici în primii ani de viaţă, la fel şi alte mamifere îşi afirmă şi consolidează legătură cu puii sărutându-i în felul lor. Îi ling – mai ales pe cap – minute în şir, de nenumărate ori pe zi.

Deşi mamifere sociale, delfinii albi (beluga) sunt totuşi destul de instabili în preferinţe – se pare că ei se mută dintr-o ceată în altă, schimbându-şi des „colegii de gaşcă”. Totuşi, există o excepţie: legătură dintre mamă şi pui, care este extraordinar de intensă. Puii pot rămâne cu mamele lor chiar până la doi ani, iar studii noi au arătat că, uneori, delfinii tineri se întorc ani la rând în aceleaşi estuare în care-şi petrec vara acestea, pentru a se întâlni cu ele.

Mamele koala sunt printre cele mai muncite din regnul animal. De parcă n-ar fi destul faptul că, arboricole fiind, trebuie să umble toată ziua prin copaci pentru a-şi găsi hrana – frunze de eucalipt -, trebuie să-şi mai şi care puii în spinare. Şi nu doar când aceştia sunt foarte mici şi neajutoraţi. Unii dintre ei nu se îndură să se despartă de mamă nici atunci când ajung destul de mari pentru a se putea deplasa singuri. La urma urmei, cui nu i-ar plăcea să fie purtat toată ziua în spate de o mămica pufoasă şi caldă?

Care vi se pare cel mai uimitor lucru atunci când priviţi puii mamiferelor împreună cu mamele lor?

Nesfârşita răbdare a femelelor, care suportă ore întregi joaca uneori prea zgomotoasă şi obositoare a puilor? Curajul şi ingeniozitatea cu care îşi apăra progeniturile, primejduindu-se pe ele însele? Grija cu care îşi dădăcesc puii, în „sesiuni de alint” ce parcă nu se sfârşesc niciodată? Toate acestea s-au desăvârşit prin evoluţie, manifestările instinctului matern perfecţionându-se de-a lungul a mii şi mii de generaţii, care „au învăţat” specia că asemenea comportamente sunt necesare pentru supravieţuire.

Dar uimitoare cu adevărat pare asemănarea dintre atitudinile şi expresiile mamelor – fie că acestea sunt oameni sau alte mamifere.

Niciodată chipurile animalelor nu par mai expresive decât atunci când e vorba despre mame aflate alături de puii lor. Ceea ce exprimă feţele animalelor în asemenea momente poate fi cu uşurinţă descris cu ajutorul expresiilor cu care caracterizăm în mod obişnuit mimica umană.

O calmă resemnare se citeşte pe chipul şi în atitudinea unei femele de cimpanzeu, obosită, dar conştientă de datoria ei inevitabilă, atunci când puiul se agăţă insistent de blana ei. Chipul mamei-urs exprimă uneori îngrijorarea atât de limpede, încât ai fi tentat să te duci să o consolezi cu vorbe şi mângâieri, ca pe o tovarăşa de suferinţa. Tulburătoare expresii de voluptate calmă, de vremelnică linişte ostenita sau de tandră atenţie se aştern pe feţele marilor fiare ori ale micilor maimuţe. Mimica lor e nespus de grăitoare, comunicând stări sufleteşti cu o limpezime pe care n-o credeam cu putinţă.

Şi puii pot fi foarte expresivi; totuşi, înduioşătoarea lor fragilitate sau zvăpăiata lor vioiciune nu egalează bogăţia de expresii a mamelor. Privind aceste imagini ale maternităţii, înţelegi prea bine că între „noi” şi „ele” – celelalte specii – există o legătură mai adâncă decât acceptăm în mod obişnuit. Că, de fapt, graniţa sugerată de opoziţia dintre „noi” şi „ele” este firav trasată. Că există o legătură între noi toţi. Că, aşa cum spune o legendă a indienilor americani Caddo, „la început, animalele şi oamenii erau fraţi…”