Portavionul de gheata

Totul a inceput la scurt timp dupa scufundarea Titanicului, atunci cand patrulele de coasta ale tarilor nordice au incercat in van sa distruga icebergurile folosind bombe si munitie grea. Chiar daca tentativa lor a esuat lamentabil, ideea folosirii imenselor blocuri de gheata la constructia unor tipuri de vase revolutionare era deja privita de catre oamenii de stiinta drept o solutie cat se poate de ingenioasa. Daca icebergurile puteau pluti si rezista, in acelasi timp, celor mai puternice proiectile, de ce nu ar fi putut sa o faca si un vas construit numai din gheata?

Cel care va incerca sa puna in practica teoria portavionului de gheata avea sa fie un inventator si om de stiinta britanic, Geoffrey Nathaniel Pyke, recunoscut deja in mediile academice pentru ideile sale neortodoxe in ce priveste producerea armelor de razboi. Si cum cel de al doilea razboi mondial deja izbucnise, iar solutiile pentru combaterea temutelor submarine germane U-boat erau aproape inexistente, ideea lui Pike a fost repede acceptata de catre amiralul flotei britanice, lordul Louis Mountbatten, drept una care merita incercata. Motivele erau evidente: gheata nu putea fi scufundata, putea fi refacuta in cel mai scurt timp folosind numai apa si un aparat de refrigerare, iar procesul de fabricatie ar fi costat cu mult mai putin decat in cazul vaselor de otel.

• Telescopul Webb a descoperit o galaxie spirală masivă de la începuturile Universului
• O întâlnire străveche a Soarelui cu alte două stele a schimbat pentru totdeauna Sistemul Solar

Proiectul i-a fost prezentat chiar si premierului Winston Churchill, cel care s-a lasat convins si chiar a oferit fonduri in valoare de 5000 de lire sterline pentru realizare unui prototip.

Exista insa o singura problema. Gheata este casabila si se distruge destul de repede, astfel ca echipajul si-ar fi petrecut aproape tot timpul incercand sa repare eventualele avarii. Trebuia descoperit un material care sa aibe proprietatile ghetii, dar care sa fie la fel de rezistent ca si otelul, astfel incat nava sa fie complet functionala.

Solutia ingenioasa
O adevarata cursa avea sa inceapa in 1943, intre oamenii de stiinta din Marea Britanie, Statele Unite si Canada pentru producerea materialului miraculos. Solutia avea sa o ofere Max Ferdinand Perutz, chimist austriaco-britanic, viitor laureat al premiului Nobel in 1962. Ideea era pe cat de simpla, pe atat de ingenioasa. Noua substanta nu avea in compozitie decat rumegus si apa, care amestecate si expuse unor temperaturi scazute dadeau nastere unui material la fel de rezistent ca si betonul. Inventia avea sa poarte numele de pykrete, dupa numele lui Geoffry Pyke, primul cercetator care propusese crearea sa.

Lord Mountbatten chiar va transporta un bloc de pykrete pana la Quebec pentru a-l prezenta oficialitatilor americane, reticente pana in acel moment la viabilitatea unui asemenea proiect. Iar experimentul a fost unul surprinzator chiar daca finalitatea sa nu a fost tocmai cea mai fericita. Incercand sa demonstreze durabilitatea materialului, Mountbatten va trage, pe rand, cate doua focuri de revolver, mai intai intr-un bloc de gheata, apoi in cel de pykrete. Daca gheata s-a spart in mii de bucati, asa cum era de asteptat, blocul de pykrete nu a suferit decat cateva zgarieturi, in schimb, glontul a ricosat din acesta direct in piciorul sefului american al operatiunilor navale.

Mountbatten avea sa declare mai tarziu, cu un pur umor englezesc, ca „discutiile au fost atat de aprinse, incat participantii au inceput chiar sa se impuste intre ei.”

Odata experimentul reusit, nu mai ramanea decat ca oamenii de stiinta sa aleaga o locatie perfecta pentru constructia vasului. Si cum singurele optiuni era Rusia sau Canada, acestia au optat pentru cea din urma. Proiectul, care purta numele Habbakuk , se va desfasura intr-un secret total, in mica localitate canadiana Lake Louis, al carei nume se confunda cu cel al lacului inghetat din apropiere.

Nava prototip, care purta numele Arca, a fost realizata la o scara de 1:50 din marimea vasului propus de Geoffry Pike, cel care ar fi trebuit sa aiba nu mai putin de 600 de metri lungime si 50.000 de tone greutate. Folosind motoare externe pentru a evita incalzirea din interior si instalatii care sa mentina tot timpul temperatura scazuta a vasului, Arca s-a dovedit perfect functionala, putand atinge viteze de pana la 18 kilometri pe ora. Cu toate acestea, practica a demonstrat ca portavionul de gheata nu ar fi putut fi finalizat decat in doi ani, in 1945, mult prea tarziu pentru nevoile urgente ale armatei britanice. De altfel, Winston Churchill va anula proiectul in momentul in care noile calcule aratau ca suma necesara pentru constructia navei se cifra la peste 6 milioane de lire sterline.

Chiar daca a fost mentinuta de ingineri in perfecta stare de functionare pe toata durata verii, Arca va fi scufundata de catre armata americana in acelasi an, in 1943, dupa ce in prealabil ii fusesera inlaturate majoritatea echipamentelor de metal. Ea avea sa fie descoperita de scafandri amatori de abia in 1970, iar in 1989, oficialitatile locale vor dezveli o placa comemorativa care sa aminteasca de existenta bizarului vas. In prezent, locul atrage mii de curiosi, care in timpul sedintelor de scufundari pot studia ramasitele celui care ar fi putut fi cel mai ciudat vas de lupta din istorie.