Chipul de piatra al luminii

Cine ar fi banuit, in dupa-amiaza acelei zile barceloneze de iulie a anului 1926, ca batranul rufos, cu straie sarace, albite de praf de piatra, cu pantaloni tociti, parca, de prea multe si deznadajduite matanii, ca unchiasul acela coliliu care fusese strivit de rotile tramvaiului ca o pastaie uscata era nascocitorul Templului Sfintei Familii, pastorul tuturor sfintilor si orataniilor de piatra incopciate in peretii Marii Catedrale a Patimilor, seniorul spiritului, unicul arhitect Antoni Gaudí?

Catalan fervent, mandru ca un toreador si aprig ca un taur, urmandu-si ideile dincolo de gratiile puscariei, Gaudí si-a preschimbat spre senectute inflacararea nationalista in ardoare catolica. In ultimii 12 ani de viata, pe care i-a dedicat in exclusivitate Sagradei Familia, s-a intemnitat de bunavoie in santierul catedralei, uitand de lumea de-afara si impartindu-si traiul intre credinta in miracolele Marelui Arhitect si minunea pusa la cale de propria sa imaginatie arhitectonica. Inainte de asta, insa, uluise brutal publicul, in Catalonia dar si in Castilia, cu plasmuirile sale (pe linie de arhitectura, dar si de design interior, sculptura sau pictura) din Casa Vicens, din Casa Calvet, din Parcul, Palatul sau Biserica Guell ori din Casa Botines din Leon. Imobile de locuit, spatii publice sau lacasuri sfinte, toate elibereaza forme stupefiante, pornite initial din suflul eliberator al curentului Art Nouveau, dar devenite ulterior de o originalitate radicala: excrescente decorative ca niste capatani de zahar sau ca niste musuroaie, coloane de sustinere care nu stau niciodata in pozitie verticala, acoperisuri care onduleaza precum valurile sau care isi agita solzii aidoma serpilor, captuseli exterioare de majolica, fragmente de farfurii sau de cesti fixate in mortar, bucati de faianta lipite pe piatra, piatra insasi cioplita si scormonita intr-un haos simulat.

• Iată cum lumina naturală poate să ajute diabeticii!
• Femeile își dau seama mai repede atunci când cineva este bolnav, arată un studiu

Barcelona este ceea ce este si datorita lui. Asa cum la Luvru turistii se inghesuie sa vada Gioconda, tot asa cei descinsi in Barça sunt magnetic inghititi de neverosimilul ansamblu al Sagradei. Cel care i-a hranit si consumat lui Gaudí ultimii ani de viata si care, asa cum pomeneam in relatarea tragicului sau sfarsit, i-a albit vesmintele, dar nu cu praf de piatra, cum am fi putut crede, ci cu pulbere de stele.

EXPERTS

Opere de devotiune

Alaturi de F.L. Wright, Gaudí este probabil cel mai neasemenea arhitect care a fertilizat mediul edificat al secolului trecut. Dar, spre deosebire de Wright, Gaudí a fost si cel mai de neurmat in geniul sau. Unicitatea lui Gaudí socheaza inca si a devenit brandul turistic cel mai recongnoscibil al unui oras „infestat“ cu mare arhitectura.

Dorinta lui de a ramane in moarte alaturi de saraci se desface din discursul crestin caruia ii apartinea si pe care l-a smuls, pentru o clipa, din conventie si banalitate. Capela Guell si Sagrada Familia nu sunt doar opere care definesc prin ele insele ce mai poate sa insemne in contemporaneitate sacrul, ci si opere de devotiune. Rugaciuni nescrise pana la el in vreo pagina. Privim, cautam sa intelegem si, cu toate acestea, nu reusim. Modul fractal in care el crea – gandind planuri si lucrând cu mana sa detaliile vreunei case – poate fi, desigur, invocat dinaintea arhitectilor de azi si viitori, cu smerenia ca o atitudine similara nu mai este de gasit in breasla.