Back in black: copiii noptii

Aparent nesfarsita, cateodata misterioasa si infricosatoare si de cele mai multe ori de nepatruns, noaptea a fost, de-a lungul vremurilor antice si medievale, acel timp fara de timp in care omul isi pierdea cu desavarsire siguranta, consistenta si personalitatea diurna. Din stapan al Universului, individul se transforma intr-o fragila entitate, parte a unui taram tenebros ce se desfasura undeva deasupra puterilor lui de cuprindere si de imaginatie – un taram circumscris fricilor colective si psihozelor ancestrale, unde nimic nu mai era ce paruse a fi, pentru ca tot ceea ce in timpul zilei fusese controlabil si rational, noaptea se elibera si devenea amenintare.

Somnul ratiunii 

„Din cele mai adanci tenebre,
Sosesc la tine in miez de noapte
Demoni, stafii si zane negre.“

RAMMSTEIN, Mein Herz Brennt

Unul dintre efectele evolutiei umane a fost aparitia si regularizarea somnului, de aproximativ 8 ore, pe timpul noptii. Asadar, a ramane treaz multa vreme dupa apusul Soarelui presupune, intr-o prima instanta, revenirea la universul instinctual, animalic, populat de nevoile de baza (foame si reproducere) si la statutul de prada sau de pradator. Nefiind nimic determinat, noaptea poate fi orice, motiv pentru care este incarcata cu toate virtualitatile existentei. A patrunde in noapte inseamna a reveni la nedeterminarea in care se amesteca monstri, cosmaruri si ganduri negre. Nici macar somnul nu este o eliberare in fata intunericului fara de sfarsit, intrucat noaptea aduce cu sine radiografierea subconstientului si, pe timpul somnului, subconstientul se elibereaza. In mitologia greaca, Nyx (Noaptea) era fiica Haosului si mama a numeroase zeitati, printre care Uranus (Cerul), a Gaiei (Pamantul), a lui Hypnos (somnul) si a lui Thanatos (Moartea). Tot ea dadea nastere somnului, mortii, viselor, spaimelor, duiosiei si inselaciunii. In legendele grecesti din Antichitate, noptile nu aveau durata fixa, putand fi prelungite dupa bunul plac al zeilor, care opreau Soarele si Luna pentru a-si infaptui mai lesne ispravile (mai ales cele sexuale). Nyx strabatea cerul invesmantata intr-o mantie tesuta din neguri, asezata intr-un car tras de patru cai negri si insotita de alaiul fiicelor sale, Furiile. In templele sacrificiale, acestei divinitati i se aducea drept jertfa o miala neagra. In mitologiile sud-ame­ricane, la populatiile Maya si Inca, miala neagra, care semni­fica noaptea, interio­rul Pamantului si pe zeita Thoh (moartea), este de asemenea prezenta.

In Teogonia lui Hesiod, Nyx (Noaptea) este creatoarea Hemerei (Ziua)

Insa, asemenea oricarui simbol, noaptea prezinta cel putin doua aspecte. Pe de o parte, ea este intunericul in care fermenteaza devenirea, pe de alta, este o simpla avanpremiera a zilei urmatoare. De aceea, in multe culturi europene, noaptea simbolizeaza timpul gestatiei, al germinarii, al conspiratiilor care vor izbucni la lumina zilei ca manifestari ale vietii. Cezar ne dezvaluie in De bello Gallico faptul ca galii socoteau timpul dupa numarul noptilor. Numele galic al saptamanii (wythnes) insemna opt nopti. In conceptia celtica despre timp, noaptea este inceputul zilei, dupa cum iarna este inceputul anului.

Copiii noptii 

„Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne.“

MIHAI EMINESCU, Mortua est!

In vremurile stravechi, noaptea era timpul rezervat exclusiv celor care operau cu puteri oculte: vrajitoare, magi, alchimisti, mistici sau initiati. Blamati de societate, damnati si perse­cutati de clerici, acestia se retrageau in obscuritatea protectoare a noptii, iar diversele ritualuri sau experimente ramaneau secrete bine pazite de tenebre. In teologia mistica, noaptea simbolizeaza disparitia oricarei cunoasteri distincte, analitice, exprimabile – mai mult chiar, lipsa oricarei evidente si a oricarui suport psihologic. Noaptea este, asadar, timpul cel mai propice pentru purificarea intelectului. Cum scria germanul Novalis in Imnuri catre noapte: „Mai ceresti decat stelele ni se par ochii fara margini pe care noaptea i-a deschis in noi. Ei vad mai departe decat palidele ostiri de astri.“ De altfel, multi mistici descriu momentul revelatiei ca pe al unei nopti depline, brusc iluminate de un fulger. Spre sfarsitul Evului Mediu, o data cu dezvoltarea oraselor si cu aparitia romantismului, noaptea a devenit regatul favorit al majoritatii artistilor. Fricile si angoasele provocate de intuneric erau exteriorizate (si astfel exorcizate) in lungi nopti albe, prin cantec si scris.

Intr-o noapte furtunoasa a anului 1816, la Villa Diodati – castelul lui George Gordon Byron – de pe lacul Geneva, s-au reunit, dupa cum le era obiceiul, poetul Percy Bysshe Shelley, Mary Godwin, viitoarea sotie a lui Shelley, Claire Clairmont, sora lui Mary, medicul John Polidori si Byron insusi. Plictisiti de vremea de afara, cei cinci s-au imbatat si s-au drogat, iar apoi, la invitatia lordului Byron, au inceput sa spuna povesti de groaza. Dupa miezul noptii, Byron a lansat ideea ca electricitatea poate „aprinde flacara vietii si poate produce o entitate vie din insumarea unor componente moarte.“ Mary, aflata intr-o stare de surescitare profunda, a avut viziunea celei mai teribile povesti de groaza inventate pana atunci. S-a dus intr-o camera si a scris pana in zori. Tocmai se nascuse Frankenstein. Byron a ramas figura antologica a unei epoci deziluzionate, plictisite si fara speranta. Desi era contaminat de aceeasi melancolie si blazare ca intreaga societate a vremii sale, el si-a gasit refugiul si eliberarea in placere – profet prematur al hedonismului de secol XX: „Sa dansam! Sa ne bucuram fara masura de vin si de femei! Sa nu dormim pana in zori, cand Tineretea si Placerea isi dau mana s-alunge mijirea luminii!“

Excentricul Lord Byron (1788-1824)

Alt copil celebru al noptii a fost controversatul rege Ludovic al II-lea al Bavariei. Obsedat de muzica lui Richard Wagner (cu care a si legat o stransa prietenie) si de castelele medievale (este regele care a construit cele mai multe castele in intreaga istorie a Bavariei), monarhul a avut un comportament cel putin bizar de-a lungul domniei sale (1864-1886). Scarbit de viata de la curtea müncheneza, dispretuind obiceiurile si normele nobiliare, Ludovic, la nici sase luni de la urcarea pe tron, a parasit definitiv viata publica si s-a retras la castelele sale din Alpi. Aici, se culca in fiecare zi in jurul pranzului si punea servitorii sa-l scoale la miezul noptii, cand servea cina in compania busturilor lui Ludovic al XVI-lea si Maria Antoaneta. Apoi pleca in lungi plimbari singuratice prin Alpii inzapeziti, intr-o sanie aurita trasa de patru cai albi. Cand se intorcea, pe la orele 3-4 dimineata, mergea in sala de spectacole, unde erau puse in scena reprezentatii elaborate, la care excentricul si visatorul rege era unic spectator. Dimineata, monarhului ii placea sa faca sex cu grajdarul sau, care i-a fost amant vreme de doua decenii, sau cu un tanar ofiter. Dupa o (pseudo)domnie de 22 de ani, acuzat de nebunie si obligat sa abdice, Ludovic l-a omorat pe psihiatrul care-l examinase si ii pusese (pe nedrept, pare-se) diagnosticul, iar apoi s-a sinucis.

Ludovic al II-lea, monarhul indragostit de Wagner si de noapte

Luminile orasului 

„Inainte de a cunoaste insomnia, eram un om aproape normal. Pierderea somnului a fost pentru mine o revelatie pentru ca (...) viata nu este posibila decat prin uitare: in fiecare zi trebuie sa uiti pentru ca iluzia unei noi vieti, in fiecare dimineata, sa fie posibila. Insom­nia te obliga sa faci experienta lucidita­tii, a constiintei – fara intrerupere. “

EMIL CIORAN, Apocalipsa dupa Cioran

Daca, pana la inceputul secolului XX, insomnia era un exercitiu rezervat unui cerc de initiati – fie ei ocultisti, artisti sau excentrici –, o data cu dezvoltarea marilor metropole viata de noapte s-a desacralizat: becul lui Edison a sugrumat magia si demonii, iar din melanjul subtil propus de Byron a ramas doar materia grosiera, facila – sex, betii si droguri. In timpurile stravechi, omul incercase sa se apere de tenebre si sa refaca siguranta de pe timpul zilei ascunzandu-se in spatele focului, in pesteri si, mai tarziu, in case. Noaptea de dincolo de ziduri ramanea insa un timp al reconcilierii intre trufie si spaima, intre senzatia coplesitoare de putere si senzatia coplesitoare de nimic. Un timp in care evoluau doar persoane neobisnuite si fapturi fantastice.

Lumi­ni­le oraselor au facut ca ulterior, pe acest segment rezervat de timp, sa evo­lu­eze curvele. Apoi betivanii si petrecerile de tot soiul. In sfarsit, clubbin’-ul si manelele. Ceea ce nu inseamna ca istoria con­temporana nu a cunoscut insom­niaci interesanti, care, de pe urma infruntarii noptilor, au lasat lucruri de valoare: Marcel Proust, James Joyce, Winston Churchill, Elvis Presley, Emil Cioran sau Mircea Eliade. Toate aceste nume au gasit in noapte ceva inedit – un nou timp pentru creatie. Asta deoa­rece, pen­tru ei, noaptea era un portal al regasirii. Al regasirii de sine, al regasirii arhetipurilor, al regasirii iubirii.

Celebrul cartier De Wallen din Amsterdam, cunoscut in intreaga lume sub numele de Red Light District

CITESTE SI:

• Primul club de noapte ecologic
• Un hotel numai pentru rockeri
• O noapte cu Andromeda