Ce ştia, în 1986, un cetăţean al României socialiste despre ceea ce se întâmplase de fapt la Cernobîl – VIDEO

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Bilanţul Cernobîl România, văzut din America:

75 000 de cazuri suplimentare de decese datorate cancerului în următorii 50 de ani, aproximativ 1000 de cazuri de debilitate mintală, pentru indivizi care în acea perioadă se aflau în stadiu intrauterin şi aproximativ 5000 de anomalii enetice grave la următoarea generaţie.

Iată comentariul de astăzi al istoricului Alina Pavelescu. Arhivele naţionale s-au deschis. O carte importantă s-a scris: Svetlana Aleksievici, ”Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor”, Bucureşti, Editura Corint, 2015, un film, Bătălia Cernobîlului, dă o idee despre ce a fost:

În anul 2016, la 30 de ani după accidentul de la Cernobîl, proporţiile catastrofei umane şi ecologice, încă vizibile, sunt evidente pentru toată lumea. Studii ştiinţifice, investigaţii jurnalistice, filme documentare şi o cantitate semnificativă de mărturii ale supravieţuitorilor au contribuit, în timp, la înţelegerea unei realităţi înfricoşătoare.

Dar ce ştia, în 1986, un cetăţean al României socialiste despre ceea ce se întâmplase de fapt la Cernobîl şi, mai ales, cât putea să prevadă el din efectele Cernobîlului în viitorul apropiat?

La trei zile de la accidentul din Ucraina, marţi, 29 aprilie, copiii din şcoala mea, Şcoala 133 din Berceni, trăiau un moment de neaşteptată bucurie: vacanţa de 1 Mai venise mai devreme.

Ce-i drept, habar nu aveam de ce. Noi ne-am prezentat punctuali, am aşteptat răbdători preţ de două ore, dar nici un profesor n-a apărut în clasă. Într-un târziu, a venit directorul şcolii şi ne-a eliberat fără vreo explicaţie. Ne-a spus doar să ne ducem direct acasă, să nu rămânem cumva pe-afară, la joacă. Părinţii nu pricepeau nici ei mai mult ca noi, circula un zvon vag, propagat prin Europa Liberă, că ar fi fost o explozie nucleară undeva, într-un oraş numit Cernobîl, unul din multele oraşe ale imensei Uniuni Sovietice. Pentru noi toţi, Cernobîl era un nume chiar mai străin decât Honolulu sau Patagonia, măcar despre Honolulu se mai făceau bancuri, iar despre Patagonia scrisese ceva Jules Verne. Televiziunea Română îşi distribuia netulburată sarabanda de emisiuni omagiale.

Ţara se pregătea de sărbătoare: marea demonstraţie de 1 Mai şi aniversarea a 65 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român. Iar Ucraina – unde aflaserăm, tot de la Europa Liberă, că s-ar afla Cernobîlul – părea un loc foarte îndepărtat. Abia în ziua de 30 aprilie, la Telejurnalul de seară, un comunicat sec, citit cu voce ternă de un crainic posomorât, ne confirma că se întâmplase ceva la Cernobîl, un accident la o centrală nucleară. Aşa începea o istorie pe care minţile noastre erau atunci departe de a o intui: Cernobîlul îşi inaugura cariera de nume generic al dezastrului, unul ce avea să dureze mult mai mult decât vieţile noastre. În zilele următoare, ştirile au continuat, la fel de seci, la fel de bine ascunse în plictiseala Telejurnalului sau în paginile stufoase ale ziarului Scânteia, numite pudic ”comunicate ale Comisiei de monitorizare a calităţii aerului”. În ciuda tonului lor liniştitor, simplul fapt că o conducere ”de partid şi de stat” atât de indiferentă de obicei la problemele omului de rând simţise nevoia să ne anunţe că ar trebui să spălăm bine legumele sau fructele înainte de a le mânca, era semn sigur că lucruri grave se petreceau în preajma noastră. Şi un motiv suficient de panică, dublată de zvonuri despre îmbolnăviri inexplicabile sau despre copii născuţi cu malformaţii monstruoase.

Din arhivele între timp deschise, putem afla azi cât de avizaţi erau înşişi membrii ”conducerii de partid şi de stat” în legătură cu ceea ce se petrecuse, pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl. Judecând după tonul panicat şi confuz al şedinţei Comitetului Politic executiv al PCR din 1 mai 1986, s-ar zice că nu prea mult. Părea o ironie crudă a istoriei: un regim care îşi antrena permanent cetăţenii să lupte împotriva ”cursei imperialiste a înarmărilor nucleare” se vedea confruntat cu o primejdie venită din cea maineaşteptată direcţie: industrializarea socialistă, marota nepreţuită a tuturor regimurilor comuniste din Estul Europei. La 30 de ani distanţă, uimirea Elenei Ceauşescu că, împotriva contaminării cu particule radioactive nu exista nici un antidot ar putea să pară chiar amuzantă. Realitatea din spatele cifrelor, comunicate la aceeaşi şedinţă a CPEx, era însă cât se poate de tristă: la Iaşi, oraşul cel mai afectat de norul radioactiv, nivelul de radiaţii în aer atinsese ”54.581 Pico Curie/m.p. pe zi”, în condiţiile în care limita de atenţionare era de 5000, iar cel de alarmare, de 50.000. Situaţii îngrijorătoare mai existau la Suceava, Târgu Mureş, Tulcea, Galaţi şi Bucureşti. Membri CPEx erau supăraţi pe lipsa totală de transparenţă a aliaţilor sovietici, care, prin ambasada de la Bucureşti, refuzau să ofere vreo informaţie concludentă. În aceste condiţii, Nicolae Ceauşescu conceda să se facă ”o informare a opiniei publice, sigur, fără să dăm date, dar ceva mai mult decât am dat”.

În zilele şi lunile care au urmat, institutele româneşti de cercetări şi AGERPRES, prin buletinele de ştiri cu circuit închis, au reuşit să suplinească lipsa de transparenţă a aliatului sovietic, adunând măsurători şi, mai ales, informaţii despre evoluţia şi efectele în timp ale norului radioactiv. Sistemul de monitorizare instituit la Bucureşti imediat după accidentul de la Cernobîl funcţiona încă în anul 1988, iar din comentariile presei americane, liderii PCR aflau, la sfârşitul lunii mai 1986, care erau estimările specialiştilor pentru efectele pe termen lung ale Cernobîlului: ” 2500 – 75 000 de cazuri suplimentare de decese datorate cancerului în următorii 50 de ani, aproximativ 1000 de cazuri de debilitate mintală, pentru indivizi care în acea perioadă se aflau în stadiu intrauterin şi aproximativ 5000 de anomalii enetice grave la următoarea generaţie”.

Între timp, pe tot cuprinsul României, generaţiile de decreţei se pregăteau, cu flori şi poezii patriotice, de marile serbări organizate în cinstea Partidului şi a secretarului său general. Pe prima pagină a Scânteii, pionieri zâmbitori, scoşi în aer liber cu ocazia măreţului eveniment, descărcau buchete de flori în braţele familiei prezidenţiale. Pe ultima pagină a aceluiaşi număr din Scânteia, o ştire minusculă reproducea discret comunicatul agenţiei de presă T.A.S.S. despre evenimentele de la Cernobîl. Eram anunţaţi că ”au fost întreprinse măsuri urgente de lichidare a consecinţelor avariei”. În zarva sărbătorilor, părinteştile comunicate ale ”Comisiei de partid şi de stat pentru supravegherea şi controlul calităţii mediului înconjurător” au căzut destul de repede în desuetudine: ultimul dintre ele, din 13 mai, ne asigura, plin de subînţelesuri, că ”în ultimele zile, pe cuprinsul întregii ţări, radioactivitatea a continuat să scadă, apropiindu-se de limitele normale”.

În Berceni, copiii îşi făceau teste de radiaţii în faţa blocului: o lingură de inox era fixată pe pieptul dezgolit al unuia, în vreme ce restul număram repede până la cinci; dacă la sfârşitul numărătorii lingura rămânea lipită, împricinatul era considerat radiat şi poreclit în consecinţă.

Unsprezece ani mai târziu, în 1997, scriitoarea Svetlana Aleksievici afla, din gura unui copil de vârsta noastră, cum arătase, de fapt, la Cernobîl ”lichidarea consecinţelor avariei”:

”Au venit pompierii[…]Iar mai apoi o macara smulge casa din loc şi o pune în groapă. Cad acolo păpuşi, cărţi, borcane. Excavatorul acoperă.[…] În loc de sat, ai câmp drept. Acolo se afla casa noastră. Şi şcoala, şi comitetul sătesc. Acolo sunt ierbarul meu şi două albume cu timbre, visam să le adun. Am avut şi o bicicletă. Tocmai mi-o cumpăraseră.” (Svetlana Aleksievici, ”Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor”, Bucureşti, Editura Corint, 2015, p.312).

Sursa: Mediafax