Ionel Brătianu, regele neîncoronat care a condus România din umbră şi s-a iubit cu nora lui Cuza şi cu Regina Maria

Ion I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, judeţul Argeş – d. 24 noiembrie 1927, Bucureşti), om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om politic.

• Ziua în care a fost creat unul dintre cele mai puternice droguri psihedelice: „Într-o stare ca…
• Care au fost cei mai buni prieteni ai omului înaintea câinilor?

Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. Nu avea nici 13 ani când tatăl îi încredinţează o sarcină de mare răspundere. În timpul Războiului de Independenţă, Ionel îl însoţeşte pe tatăl său pe front, deşi era doar un copil.

În 1882, tânărul Brătianu devine absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care urmează un stagiu de şase luni în serviciul militar, primind la final gradul de sublocotenent. Din toamna anului 1883, se stabileşte la Paris pentru a-şi definitiva studiile superioare. Aici, frecventează Şcoala preparatorie „Saint-Barbe”, Şcoala Politehnică, apoi Şcoala de poduri şi şosele, obţinând diploma de inginer în 1889.

În acelaşi an revine în ţară şi începe să profeseze ca inginer specialist la construcţia căii ferate Iaşi – Paşcani. Invitat să locuiască în palatul de la Ruginoasa, tânărul liberal începe să aibă o idilă cu Maria Moruzi-Cuza. Aceasta se căsătorise în 1889 cu Alexandru Cuza, fiul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Soţul a murit la doar şase luni de la căsătorie, astfel că palatul a rămas moştenire soţiei. Pentru a-şi oficializa relaţia, cei doi se cunună în 1897, dar se despart la scurt timp după aceea. Cu Maria, Ionel Brătianu a avut singurul copil, Gheorghe Ion, pe care l-a recunoscut ca fiu legitim. După mai multe aventuri, Ionel Brătianu se va căsători pe 4 martie 1907 cu Eliza Ştirbei, pe care a determinat-o să divorţeze de Alexandru Marghiloman, unul dintre liderii conservatorilor.

Brătianu şi gruparea Oculta

După moartea tatălui său, la 4 mai 1891, conducerea Partidului Naţional Liberal a fost preluată de unchiul său, Dimitrie C. Brătianu. Acesta se stinge din viaţă doar un an mai târziu. În aceste condiţii, congresul partidului îl alege preşedinte pe Dimitrie Alexandru Sturdza. Ionel Brătianu se simte îndatorat să continue opera politică a părintelui său, astfel că în 1895 candidează pentru Parlament la Colegiul I, fiind ales deputat de Gorj.

Încă de la debutul său în viaţa politică, Ionel Brătianu a fost sprijinit de gruparea „Oculta”, formată din membrii ai partidului care doreau ca acesta să preia conducerea liberalilor. Acestă grupare era condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naţionale, care exercita o mare influenţă în partid, acţionând din umbră, ocult, de unde şi denumirea grupării. Acesta vedea în tânărul liberal un viitor mare om politic al României. Brătianu dorea să reformeze partidul sub toate aspectele, iar în scurt timp a devenit liderul tinerilor liberali, care erau hotărâţi să contribuie la accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti. În 1899, Ionel Brătianu reuşeşte să-i atragă în rândul PNL pe liderii socialişti din PSDMR, care astfel şi-au atras renumele de „generoşi”. Brătianu avea întâlniri frecvente cu liderul socialiştilor, Constantin Stere. Aceştia doreau înfăptuirea reformei agrare şi a celei electorale, iar liberalul le răspundea spunându-le că acesta este şi crezul său politic.

Pe 14 februarie 1901, odată cu numirea unui nou cabinet liberal, Ionel Brătianu primeşte portofoliul Ministerului Lucrărilor Publice, iar în urma remanierii guvernamentale din 9 ianuarie 1902 primeşte şi interimatul Ministerului de Externe, al cărui titular va deveni pe 18 iulie. Din această poziţie s-a ocupat îndeaproape de situaţia românilor din Imperiul Otoman şi Austro-Ungar, acordând o atenţie specială românilor din Transilvania, pe care îi sprijinea moral şi politic.

Conducând grupul tinerilor liberali, Brătianu evita să riposteze bătrânilor din partid, care se opuneau reformelor.

Începând cu anul 1907, poziţia lui Ionel Brătianu în Partidul Naţional Liberal s-a întărit considerabil. Ca ministru de Interne, el controla administraţia de stat şi filialele locale ale partidului.

Victima unui atentat

După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî soarta partidului şi a guvernării. Iniţial, Mihail Pherekyde este propus ca succesor, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal. Dar acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România”. În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României.

Pe 11 ianuarie 1909, a avut loc Congresul partidului, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”.

Un moment tensionat din viaţa fruntaşului liberal se consumă pe 8 decembrie 1909. Primul ministru a fost victima unui atentat, fiind împuşcat de un anume Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., în timp ce se îndrepta spre casă de la şedinţa Senatului. Ulterior, atentatorul a declarat că dorea să dea un exemplu clasei politice, considerându-l pe primul ministru vinovat de scumpirea traiului zilnic. După două săptămâni a fost votată „Legea Orleanu”, care interzicea dreptul la asociere şi la grevă pentru salariaţii statului, dar garanta libertatea muncii. Încă de la începutul primului său mandat, primul ministru pleda pentru înfăptuirea reformelor agrară şi electorală, revizuirea Constituţiei. Brătianu a propus regelui extinderea dreptului de vot prin înfiinţarea colegiului unic, dar Carol I a refuzat. În faţa acestei situaţii, liderul liberalilor îşi depune mandatul pe 28 decembrie 1910.

Regele neîncoronat

După o guvernare conservatoare, Ion I. C. Brătianu este chemat pentru a doua oară să formeze Consiliul de Miniştri pe 4 ianuarie 1914. După câştigarea alegerilor parlamentare, preşedintele Partidului Naţional Liberal expune pe 21 februarie 1914 problema revizuirii Constituţiei.

Declanşarea Primului Război Mondial a impus scoaterea reformelor de pe ordinea de zi.

Pe 27 septembrie 1914, regele Carol I se stinge din viaţă, ceea ce însemna pentru România libertatea de a merge la război împotriva Austro-Ungariei. Aşadar, în noul context, primul ministru a devenit figura centrală a vieţii politice, deciziile sale influenţând destinul istoric al României. Pentru acest lucru îşi va atrage renumele de „rege neîncoronat”.

Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori preşedinte al Consiliului de Miniştri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministrul al apărării naţionale şi de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând ţara în momentele dificile ale retragerii în Moldova.

A fost conducătorul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Versailles. În această calitate i-a revenit obligaţia de a răspunde reproşului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilităţii sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum şi convingerea aliaţilor cu privire la justeţea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

În 1922, după ce avuseseră loc realizarea şi recunoaşterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-şi reforma agricolă şi votarea noii constituţii din 1923. Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influenţă disproporţionată asupra monarhului, impunând acestuia opţiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunţarea principelui moştenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moştenitor Carol de la succesiunea tronului.

Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie.

Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor. Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice. Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria, cu care a avut şi o relaţie amoroasă.

Sursa: Enciclopedia României

Descoperă îţi prezintă principalele semnificaţii ale zilei de 24 noiembrie:

1632 – S-a născut Baruch Spinoza: „Etica” (m. 21 februarie 1677). A fost un raţionalist şi unul dintre reprezentanţii panteismului în timpurile moderne.

1690 – S-a născut compozitorul german Charles Pachelbel (m.1750)

1796 – S-a născut, la Mediaş, învăţătorul sas Stephan Ludwig Roth, participant la Revoluţia de la 1848 din Transilvania; pentru activitatea sa revoluţionară a fost condamnat la moarte şi executat (m. 1849)

1816 – S-a născut pictorul Barbu Iscovescu, revoluţionar paşoptist; a realizat portrete de domnitori români: Mihai Viteazul, Matei Basarab, Avram Iancu (m. 24 octombrie 1854)

1826 – S-a născut scriitorul italian Carlo Collodi: „Aventurile lui Pinocchio” (m. 26 octombrie 1890)

1827 – Savantul francez Jean Francois Champollion a reuşit traducerea hieroglifelor egiptene

1843 – Mihail Kogălniceanu a rostit „Cuvântul de deschidere al celui dintâi curs de istorie naţională”, la Academia Mihăileană din Iaşi

1864 – S-a născut pictorul şi litograful post-impresionist Henri de Toulouse-Lautrec, cunoscut ca inovator în arta afişului modern (picturile „Jane Avril”, „Yvette Guilbert”) (m. 9 septembrie1901)

1912 – S-a născut regizorul de film Victor Iliu (filmul „Moara cu noroc”), primul preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România şi primul redactor-şef al revistei „Cinema” (m. 4 septembrie 1968, Italia)

1920 – A încetat din viaţă poetul Alexandru Macedonski, reprezentant al simbolismului românesc; a întemeiat şi condus cenaclul şi revista literară „Literatorul” (n. 14 martie 1854)

1925 – S-a născut scriitorul William F. Buckley, întemeietor al prestigioasei reviste „National Review”; în anul 1966 a iniţiat talk-show-ul „Firing Line”, pentru care a primit Premiul Emmy (1969) şi care a devenit cea mai longevivă emisiune de acest tip din istoria televiziunii americane, încheindu-se abia în 1995. (m. februarie 2008)

1929 – A încetat din viaţă Georges Benjamin Clemenceau, supranumit „Tigrul”, om politic francez, prim-ministru al Franţei (1906-1909;1917-1920); a fost preşedinte al Conferinţei de Pace de la Paris (1920) (n. 1841).

1963 – Posibilul asasin al preşedintelului J.F. Kennedy, Lee Harvey Oswald, este ucis de Jack Ruby

1989 – Nicolae Ceauşescu este reales la Congresul PCR în funcţia de secretar general

1991 – A încetat din viaţă Freddie Mercury, solistul formaţiei „Queen”. (n. 5 septembrie 1946)

1994 – A încetat din viaţă poetul George Almosnino: „Nisipuri mişcătoare”, „Omul de la fereastră” (n. 17 iulie 1936)

1995 – A încetat din viaţă regizorul Louis Malle, reprezentant al Noului Val Francez din anii 60 („Amanţii”, „Zazie în metrou”) (n. 30 octombrie 1932).