Acestea sunt ultimele mesaje transmise de pilotul Amelia Earhart după dispariţie. „Trebuie să plecăm de aici. Nu mai putem sta mult timp”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

În săptămânile de după dispariţia avionului (2 iulie 1937), au existat 120 de rapoarte din întreaga lume provenite de la persoane care susţineau că au captat semnale radio şi apeluri disperate provenite de la Earhart. Conform Mail Online, 57 dintre acestea s-au dovedit a fi credibile. 

În cadrul unui studiu condus de către Richard Gilespie, directorul executiv al The International Group for Historic Aircraft Recovery (TIGHAR), au fost analizate ultimele transmisiuni ce oferă o imagine şocantă a situaţiei disperate ce s-a accentuat pe parcursul celor şapte zile. Descoperirea infirmă o teorie anterioară ce sugera că avionul Lockheed Electra s-a prăbuşit în ocean. Apelurile disperate sugerează că Earhart şi Fred Noonan au fost blocaţi pe un recif. 

• Previziunea ambasadorului austro-ungar: România va intra în război împotriva Imperiului
• Mumia uimitoare a unei maimuțe din Argentina dezvăluie un ritual bizar

Studiul realizat de TIGHAR conţine toate apelurile disperate primite în săptămâna după dispariţia pilotului, acestea prezintă o cronologie a ceea ce a urmat. Mesajele au fost înregistrate de staţiile navale din întreaga lume ce au participat activ la căutări. Pe 2 iulie, la două ore de la dispariţie, una dintre staţiile de căutare a recepţionat o voce. Atunci când au cerut confirmarea, trei staţii au primit răspuns, iar una dintre ele a suprins cuvântul „Earhart”. Mai târziu, în aceeaşi seară, o femeie din Amarillo, Texas, a auzit-o pe Earhart în timp ce spunea: „Prăbuşiţi pe o insulă mică nelocuită”. 

Următoarea transmisiune sugera că avionul este „parţial în apă, parţial pe uscat”, iar Fred Noonan era rănit grav şi necesita ajutor medical. În aceeaşi noapte, o femeie din Ashland, Kentucky, a auzit-o pe Earhart în timp ce spunea că avionul „a căzut în acean” sau „lângă insulă”. 

Ea a continuat: „Avionul nostru nu mai are combustibil. Este apă în jur şi întuneric”. Apoi femeia a menţionat că va începe o furtună. „Trebuie să plecăm de aici. Nu mai putem sta mul timp”, transmitea Earhart. 

Mesajele Ameliei Earhart veneau din zona insulei Garder

Aproape toate semnalele considerate credibile provin din zona insulei Garder. Însă, în cadrul studiului, Gilespie susţine că transmiterea din acest loc conţine o dilemă. „Radioul era alimentat de bateriile avionului, însă bateriile sunt active doar în timpul activării generatorului cu care este echipat motorul”, a declarat cercetătorul. „Singurul mod prin care puteau fi transmise apeluri radio era prin activarea motorului pentru încărcarea bateriilor . Însă pe recif mareea fluctuează”, a dăugat el. 

Conform studiului, semnalele ar fi putut fi trimise doar atunci când apa era cu 66 de centimetri mai scăzută, astfel vârful elicei era la suprafaţă. După cum a descoperit Gilespie, momentul transmiterii apelurilor disperate coincide cu perioadele în care nivelul apei era scăzut. 

Majoritatea au fost trimise noaptea şi au durat o oră cu pauze de o oră şi jumătate între ele. Pe 3 iulie, în timpul celei de-a şasea perioade active, s-a auzit o voce masculină pentru prima oară provenind probabil de la Noonan care, deşi era rănit grav, era încă în viaţă şi „raţional”. 

Următoarea zi un tânăr de 16 ani din Wyoming a auzit pilotul spunând că nava se află pe recif. O singură dată echipa a trimis un cod morse. Una dintre cele mai faimoase transmisiuni a fost auzită de către Betty Klenck, în vârstă de 15 ani, din Saint Petersburg, Florida. Prin intermediul radioului familiei, a auzit o conversaţie între Earhart şi Noonan ce indica că bărbatul devenise iraţional. Ultimul mesaj a fost auzit de Thelma Lovelance din St Johns, New Brunswick: „Mă puteţi auzi? Mă puteţi auzi? Sunt Amelia Earhart. Sunt Amelia Earhart. Vă rog veniţi. Am luat multă apă la bord, navigatorul meu este rănit grav. Avem nevoie de îngrijire medicale, nu mai putem rezista mult”. La scurt timp transmisiunea s-a încheiat, iar din acel moment nu au mai apărut transmisiuni credibile. 

În timpul misiunilor de cercetare au fost descoperite oase pe insula Gardner în 1940, cunoscută în prezent ca Nikumaroro. Conform specialistului în biologia scheletelor, Richard Jantz, ce a analizat rămăşiţele descoperite pe insulă, acestea ar fi aparţinut în proporţie de 99% pilotului. 

Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: