FREE-DIVING

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Pericol maxim Si, totusi,  o senzatie de beatitudine sora cu orgasmul! Pentru a explica aparentul paradox al jubilatiei oferite de imersia libera in adanc, specialistii – de pilda Richard Fleury – vorbesc de  asa-numitul reflex al scufundarii specific mamiferelor evoluate. Astfel, la suprafata, imediat ce are loc contactul cu apa, se activeaza o seama de receptori localizati la nivelul pielii, care incep sa pregateasca organismul pentru scufundare, regland temperatura si functiile vitale. La o adancime de 5 metri, deja sporeste presiunea din urechi. Ca atare, aerul  din gura patrunde in urechea medie pentru a stabiliza presiunea. La 10 metri, sub presiunea apei, corpul  inceteaza sa mai pluteasca in mod natural si incepe imersiunea. Apoi, incepe sa se puna problema adaptarii ritmului respiratiei, de fapt al suspendarii ciclului inspiratie – expiratie. Ca atare, plamanii se contracta si ajung de dimensiunea unui pumn, adica doar un sfert din volumul normal, inregistrat la suprafata.

Scufundatorii  experimen­tati care reusesc sa ajunga la adancimea de 50 de metri isi concentreaza toate eforturile pentru a lupta cu starea de narcoza indusa de interferarea azotului la nivelul creierului. Peste 122 de metri (actualul record mondial feminin, stabilit, cu ajutorul balastului, de Tanya Streeter), operam mai mult cu presupuneri. Astfel, la 150 de metri, deja inima si-a incetinit semnificativ ritmul, ajungand la doar 15 batai pe minut. La 200 de metri, se ating limitele teoretice ale scufundarii libere, vasoconstrictia extrema facand imposibila circulatia sangelui. (De notat ca recordul mondial masculin omologat este de 183 metri si este stabilit de austriacul Herbert Nitsch, cu toate ca, in 2005, belgianul Patrick Musimu sustine ca a ajuns la 209 metri!) In aceste conditii, scufunda­torii rutinati marturisesc faptul ca, totusi, simt intens o placere stranie. Unii o compara chiar cu o incursiune zen in ascunzisurile sinelui. Altii vorbesc de un „drog al scufundarii“, compa­rabil – ca efect – cu substantele psihedelice. Se pare ca explicatia consta in sangele „aditivat“ cu azot care ajunge la creier in conditiile speciale enuntate.

La asta se adauga, mai mult sau mai putin subiectiv, senzatia intensa de eliberare, dublata de una de pace interioara. Sunt si specialisti care leaga acest amalgam de trairi de reminiscente ale asa-numitei faze semiacvatice a dezvoltarii umane, de existenta in lantul evolutiei a unei verigi conturate de o posibila „maimuta de apa“, dar aceasta teorie nu intruneste, deocamdata, consensul lumii academice. Dincolo de controverse, un lucru e sigur: scufundatorii cu experienta ating pragul euforiei printr-o concentrare mentala de exceptie, cu ajutorul careia elimina senzatiile de stress si frica, adevaratii vampiri energetici ai organismului. Absenta panicii in regim de adrenalina duce la instaurarea unui alt ritm biologic, iar impulsul natural de a respira poate fi anulat pentru timpi record de  5-9 minute. Performantele sunt valabile doar in cazuri exceptionale, in mod normal dupa 90-100 de secunde trebuie restabilita respiratia normala. Practic, totul se reduce la controlul respiratiei. (De notat ca volumul instructorului de specialitate Emma Farrell este intitulat: O respiratie – Reflectii asupra scufundarii libere.)