De ce înşală oamenii: 10 adevăruri ştiinţifice despre infidelitate

De infidelitate auzim în fiecare zi la televizor sau în cărţi şi uneori o întâlnim şi în viaţa reală. Şi cu toate acestea, atunci când auzim că infidelitatea este legată de modul în care lucrează creierul suntem şocaţi, spunea Helen Fisher în discursul ei de la TED, din 2006. Acum, la 3 milioane de vizualizări mai târziu, Helen Fisher s-a întors şi ne explică mai multe despre infidelitate: de ce apare ea, cât de des întâlnită este şi cum unele studii o asociază cu o genă. 

1. Formarea de perechi este o marcă distinctivă a umanităţii

• FBI concediază agenți care lucrau la anchete ce-l vizau pe Donald Trump
• Giganții americani de Inteligență Artificială acuză China de furt

Datele provenite din Anuarul Demografic al Naţiunilor Unite, privind 97 de societăţi între anii 1947 şi 1992 au indicat că aproximativ 93,1% dintre femei şi 91,8% dintre bărbaţi se căsătoresc înainte de vârsta de 49 de ani. Date mai recente, sugerează că 85% dintre americani se văr căsători în cele din urmă. 

2. Cu toate acestea, monogamia este doar o parte din strategia umană de reproducere. Infidelitatea este şi ea răspândită. Studii actuale realizate pe cupluri de americani au indicat că între 20 şi 40 de procente dintre bărbaţii heterosexuali căsătoriţi şi 20 şi 25 de procente dintre femeile heterosexuale căsătorite vor avea o aventură extramaritală. 

3. Activitatea cerebrală ar putea contribui la infidelitate. Oamenii au trei sisteme cerebrale principale care sunt asociate cu iubirea. 

1) Apetitul sexual a evoluat pentru a motiva indivizii să caute copulaţia cu mai mulţi parteneri. 2) Dragostea romantică a apărut pentru a-i motiva pe indivizi să îşi concentreze energia de împerechere asupra unor anumiţi parteneri, conservând astfel timpul alocat curtării şi energia metabolică. 3)Ataşamentul între parteneri a evoluat pentru a motiva indivizii să rămână împreună cel puţin un timp pentru a asigura supravieţuirea unui copil. 

Aceste trei sisteme neuronale interacţionează unele cu altele şi cu alte sisteme cerebrale, pentru a oferi o serie de emoţii, motivaţii şi comportamente necesare pentru orchestrarea strategiei umane de reproducere. Însă această arhitectură cerebrală face ca din punct de vedere biologic să fie posibil ca tu să te ataşezi de o persoană, dar să simţi o dragoste romantică pentru alta, în timp ce continui să te simţi atras din punct de vedere sexual de mult mai multe persoane. 

4. Infidelitatea a fost o realitate în multe culturi. Ea era des întâlnită la greci şi romani, la europenii preindustriali, la japonezii, hinduşii şi chinezii din trecut, la inuiţii străvechi, la populaţia kuikuru din Brazilia, kfyar din Nigeria, la turu din Tanzania şi la multe alte societăţi tribale. 

5. Există tipuri diferite de infidelitate. Cercetătorii au lărgit definiţia infidelităţii pentru a o include pe cea sexuală (implicare sexuală fără sentimente), cea romantică (implicare romantică dar nu şi sexuală) şi pe cea care este de-o potrivă romantică şi sexuală. 

6. O mulţime de variabile psihologice, culturale şi economice joacă un rol în frecvenţa şi expresia infidelităţii. Însă, un lucru este clar: infidelitatea este un fenomen întâlnit la nivel global care apare cu o regularitate remarcabilă, în ciuda faptului că acest comportament este dezaprobat în mod universal. 

7. „Furatul partenerului” este o tendinţă pronunţată. Într-un sondaj recent realizat asupra indivizilor singuri din america, 60% dintre bărbaţi şi 53% dintre femei au recunoscut că au încercat să determine pe cineva care era deja implicat într-o relaţie să îşi părăsească partenerul pentru a forma un cuplu cu ei. Acest obicei este întâlnit în alte 30 de culturi. 

8. Infidelitatea nu indică neapărat o relaţie nefericită. În ciuda corelaţiei dintre lipsa satisfacţiei din relaţie şi adulter, dintre indivizii infideli implicaţi într-un studiu, 65% dintre bărbaţi ţi 34% dintre femei şi-au notat căsnicia ca fiind „fericită” sau „foarte fericită”, ceea ce sugerează că genetica ar putea juca un rol în infidelitate. 

9. Studiile indică posibilitatea ca o genă să fie corelată cu infidelitatea. În 2008, cercetătorii au investigat dacă diferite gene afectează comportamentul uman de formare a perechilor. La studiu au luat parte 552 cupluri formate din indivizi căsătoriţi sau care stăteau împreună de cel puţin 5 ani. Astfel, s-a constatat că bărbaţii care aveau alela vasopresina 334 într-o anumită regiune a ADN-ului obţineau rezultate mai se clasau mai jos pe scara care măsura capacitatea individului de a se ataşa de persoana alături de care formează un cuplu. Mai mult, bărbaţii care aveau gena 334 experimentau şi mai multe crize maritale (inclusiv ameninţări de divorţ) de-a lungul ultimului an de studiu. De asemenea, indivizii care aveau două copii ale acestei gene aveau de două ori mai multe şanse de a crize maritale, comparativ cu cei care nu moşteniseră decât o genă de acest fel sau niciuna. Aşa cum probabil era de aşteptat, partenerii bărbaţilor care aveau una sau două copii ale genei se declarau mai puţin satisfăcuţi de relaţia în care se aflau. 

10. Mai mulţi oameni de ştiinţă au oferit teorii privitoare la evoluţia adulterului uman. Helen Fisher a propus o teorie care sugerează că în perioada preistorică, bărbaţii care îşi înşelau partenerele s-au reprodus disproporţionat, ceea ce a pus bazele acestui comportament biologic în rândul bărbaţilor moderni. Femeile adultere au cules resurse economice atât de la partenerii din alături de care nu formau un cuplu, cât şi de la alţi bărbaţi cu scopul de a-şi putea creşte copiii în cazul în care partenerul de cuplu a murit sau a plecat. Mai mult, în cazul în care o femeie din perioada preistorică a avut un copil în urma unui adulter, ea a crescut numărul de variaţii genetice pe care le vor avea urmaşii ei. Identitatea a oferit recompense genetice atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei de-a lungul preistoriei, perpetuând astfel bazele biologice şi gustul pentru infidelitate în cazul ambelor sexe. 

Sursa: TED