Ascensiunea fulminantă în viaţa politică românească a lui Ionel Brătianu. Cum a ajuns acesta lider al PNL

Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) a fost om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om politic.

 

 

Ion I. C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, purtând povara grea a numelui pe care îl avea. Numele său a reprezentat un mare avantaj, dar el era conştient că trebuia să îl onoreze. Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa.

Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”. Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”.

Începând cu anul 1907, poziţia lui Ionel Brătianu în Partidul Naţional Liberal s-a întărit considerabil. Ca ministru de Interne, el controla administraţia de stat şi filialele locale ale partidului. Deşi avea 75 de ani, Dimitrie Alexandru Sturdza se crampona de putere, căutând să reziste tinerilor reformişti. Carol I, tot mai bolnav şi sleit de puteri, îşi exprima la rândul său simpatia pentru tânărul Brătianu.

După ce D. A. Sturdza a declarat că nu îşi mai poate exercita funcţia, pe 27 decembrie 1908 a avut loc o şedinţă a la care au luat parte şi preşedinţii Corpurilor legiuitoare, pentru a se hotărî soarta partidului şi a guvernării. Iniţial, Mihail Pherekyde este propus ca succesor, în calitate de cel mai vechi fruntaş liberal. Dar acesta îl propune la rândul său pe Ion I. C. Brătianu care, în opinia fruntaşului, cumula „talentul, hărnicia, tinereţea şi un nume simbolic pentru România”. În aceeaşi zi, a fost emis şi decretul regal de numire a lui Brătianu în funcţia de prim-ministru al României.

Pe 11 ianuarie 1909, a avut loc Congresul partidului, care l-a desemnat în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Liberal, cu mult entuziasm, căci reprezenta „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. Încă de la discursul inaugural, noul preşedinte stabilea două principii fundamentale pentru viitoarea activitate: libertatea de discuţie şi disciplina în acţiune. După o muncă şi o luptă tenace timp de un deceniu, Ion I. C. Brătianu îşi vedea visul împlinit, acela de a fi preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Avea 45 de ani şi dispunea de cel mai puternic instrument pentru realizarea operei sale politice.

Surse: enciclopediaromaniei.ro, wikipedia.org