Ienicerii, sclavii care aveau putere şi privilegii nemaiîntâlnite

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Dacă în majoritatea epocilor sclavii au fost oameni aflaţi la cel mai jos nivel al societăţii, umiliţi şi exploataţi, a existat în istorie şi o excepţie: sclavi care beneficiau de privilegii şi de putere, devenind mai bogaţi decât majoritatea membrilor societăţii. Cum a putut apărea o situaţie atât de bizară?

În secolul 14, un lider otoman, sultanul Orhan, a profitat de o breşă existentă în legea musulmană numită ghanimat. Legea permitea sultanului să reţină o cincime din prada de război pe care soldaţii săi o aduceau după bătălii. Prada se referea de obicei la bunuri materiale, dar sultanul a considerat că prizonierii fac şi ei parte din ea. Astfel, a creat un corp de elită al armatei cu soldaţi proveniţi din rândul acestor sclavi, care mai târziu au devenit cunoscuţi ca ieniceri (în turcă, Yeni-Ceri înseamnă Oaste Nouă).

La momentul la care sultanul Murad I a preluat puterea de la tatăl său Orhan, imperiul avea nevoie de şi mai multe trupe. Aşa ca Murad I a pus la cale un plan diabolic de a face rost de noi soldaţi-sclavi, fideli sultanului. Copii creştini din teritoriile cucerite de otomani erau luaţi (după o selecţie riguroasă) şi pregătiţi pentru a deveni ieniceri. Se apela la început la copiii bulgari, greci, armeni iar mai târziu în fruntea lor vor trece albanezii, sârbii, bosniacii şi gruzinii.  Pe măsură ce Imperiul Otoman îşi lărgea graniţele, şi copiii români, polonezi, ucraineni şi chiar ruşi vor face parte din trupele de ieniceri. Erau convertiţi la islam şi supuşi unor antrenamente militare riguroase. Sistemul prin care erau răpiţi aceşti copii se numea devşirme (în trad. transmutaţie) şi a fost practicat timp de mai bine de trei sute de ani în Imperiul Otoman.

La un moment dat, s-a ajuns chiar la situaţia în care părinţii îşi aduceau benevol copiii pentru a fi recrutaţi

Sultanii selectau doar copii care îndeplineau nişte criterii stricte. Din toate teritoriile creştine din Europa de Sud-Est erau aleşi periodic băieţi între 8 şi 18 ani. Trebuiau să aibă calităţi fizice deosebite, să fie puternici, dar şi chipeşi. Nu erau acceptaţi orfanii sau copiii fără alţi fraţi şi nici cei care vorbeau turceşte sau erau musulmani. Atitudinea copilului era de asemenea importantă: trebuia să fie umil şi supus. După ce se făcea această selecţie, băieţii erau trimişi la Istanbul pentru a fi antrenaţi.

De obicei, pregătirea dura între 3 şi 7 ani. Odată ajunşi acolo erau circumcişi şi convertiţi la islam. Învăţau limba turcă şi, în funcţie de rezultatele lor, urmau mai multe căi. Cei care excelau erau trimişi să facă parte din garda sultanului. Aceştia primeau o educaţie de lungă durată, li se preda matematică, teologie, drept şi strategie militară. Cei cu rezultate mai slabe erau asimilaţi în societatea musulmană, fiind trimişi la munca câmpului sau ca funcţionari în diferite instituţii oficiale. Indiferent de poziţia pe care ajungeau, toţi erau sclavii sultanului şi puteau fi recrutaţi oricând , în caz de nevoie.

În general, aceşti soldaţi-sclavi aveau un cod de conduită foarte strict, în care erau importante manierele şi ascultarea ordinelor, orice abatere fiind aspru pedepsită. În plus, erau obligaţi la o viaţă celibatară, neavând voie să se căsătorească (abia în secolul 16 li s-a permis, unora, acest lucru).

Numărul total al copiilor creştini răpiţi astfel nu este cunoscut cu precizie, dar se estimează că a fost vorba de câteva sute de mii în 300 de ani. Alte estimări spun că numărul s-ar fi ridicat chiar la 5 milioane.

În ciuda faptului că aveau statut de sclavi, băieţii ajunşi ieniceri se bucurau de o viaţă îndestulată şi beneficiau de educaţie aleasă. Cu toate acestea, musulmanii radicali criticau sistemul devşirme, spunând că un conducător nu avea voie să-şi transforme supuşii în sclavi. Susţinătorii sistemului argumentau că este vorba despre descendenţi ai unor popoare cucerite care puteau deveni sclavi sau că sultanul salva de fapt sufletele lor convertindu-i la islam.