Cine sunt superdelegaţii?

În acel an, Convenţia Naţională Democrată din Chicago l-a făcut pe Hubert Humphrey candidat, după ce acesta nu a reuşit să câştige iniţial de unul singur.

De atunci, majoritatea delegaţilor de la convenţiile de partide sunt obligate să urmeze voinţa populară şi să sprijine câştigătorul primar sau grupul parlamentar al statului lor. Dar, din 4.763 de delegaţi care vor participa la Convenţia Naţională Democrată din această vară din Philadelphia, 712 (în jur de 15 %), sunt aşa-numiţi superdelegaţi, care pot sprijini orice candidat pe care-l aleg şi îşi pot schimba obiectul sprijinului lor în orice moment.

Superdelegaţii sunt funcţionari majori aleşi (inclusiv senatori şi membri ai Camerei Reprezentanţilor), membrii notabili de partid (foşti preşedinţi sau actuali şi vicepreşedinţi), unii membri ai Comitetului Naţional Democrat (DNC) sau pur şi simplu elita democrată.

După 1968, democraţii au produs unele nominalizări relativ slabe: George McGovern, care a pierdut în faţa lui Richard Nixon în 1972, iar în 1980 Jimmy Carter, care a pierdut realegerea în favoarea lui Ronald Reagan. În urma unor astfel de pierderi, liderii democraţi au decis să reformeze procesul de desemnare, astfel încât membrii de elită ai partidului ar putea juca un rol în selectarea persoanelor nominalizate şi să aleagă candidaţii, fapt care ar prinde mai bine în alegerile generale.

Având în vedere că reformele au fost adoptate în 1982, toţi superdelegaţii au urmat rezultatele votului popular, care este primar convenţiei. Singurii superdelegaţi, care şi-au exercitat în mod direct influenţa lor, au fost cei din 1984, când l-au împins pe Walter Mondale spre nominalizare.

Partidul Republican nu a utilizat superdelegaţii în acelaşi mod cum o făceau democraţii. În plus, fiecare stat avea trei delegaţi din cadrul Comitetului Naţional Republican (RNC) să-l reprezinte la convenţia naţională. În trecut, aceşti delegaţi RNC (care reprezintă mai puţin de 7 la sută din totalul delegaţilor partidului în 2016) puteau fi irelevanţi, însă, în 2012, comisia a mandatat obligativitatea reprezentării voinţei alegătorilor fiecărui stat.

Sursa: History