Mărturii din lagărul de exterminare al lui Ficior. „Hai la bătaie!. Veneau şi jap-jap! Dacă protestai, te omorau”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

De plâns, n-a plâns niciodată. „O dată, un plutonier s-a repezit la mine ca un tigru şi din câţiva pumni m-a dat jos. Nu ştiu, nu-mi dau seama cum mi-au sărit lacrimile, din şocul ăla poate”, a mai mărturisit Radu Ioan pentru Gândul.

Întreabă în stânga şi-n dreapta care e sentinţa finală pentru Ion Ficior. „Au murit prea mulţi oameni. Vişinescu a fost comandantul unei puşcării, ştiţi foarte bine, atât. În timp ce el era, hai să zic patron, peste toată Delta”. În ochii albaştri i se citea o nerăbdare amestecată cu resemnare, cu regretul că „este cam târziu, l-au lăsat prea mult”. Are 87 de ani şi a venit personal să afle ce se va întâmpla de acum înainte cu omul care, timp de trei ani cât a fost închis la Periprava, i-a făcut viaţa un calvar. Este unul dintre puţinii care au reuşit să scape, dar îşi aminteşte încă foarte bine chinurile pe care le-a îndurat şi, mai ales, prima zi în care l-a văzut pe torţionarul Ficior. 

Prima zi la Periprava

„Ne-a luat de la Balta Brăilei, unde am îndiguit Balta Brăilei, şi eram fericit că am scăpat de Balta Brăilei, că am scăpat de roabă. Dar când am ajuns la Periprava nu ştiam ce o să facem aici. Ne-a aşezat pe câte 5 şi n-a venit Ficior să ne vadă întâi. Ne-a băgat înapoi în baracă unde am dormit câte trei într-un pat, erau câte trei-patru rânduri de paturi din alea suprapuse. Şi ne-a îngrămădit acolo. După ce a trecut această zi fără întâmplări, dimineaţa a sosit Ficior să ne vadă. Ne-au aranjat aşa, câte cinci, şi l-am aşteptat pe Ficior. Să vedeţi subalternul: Ficior zice ‘Să ştiţi că n-aţi venit aici să vă odihniţi, aţi venit să munciţi!’. Şi eu am ridicat două degete şi zic: ‘Domnul comandant, dar noi suntem bolnavi. Am muncit la Balta Brăilei acolo şi nu mai putem munci, eu am picioarele astea umflate, genunchii, tendoanele afectate şi nu pot, nu mai putem să muncim’. Şi în momentul acela era lângă el, ţin minte, un plutonier, s-a repezit la mine ca un tigru şi din câţiva pumni m-a dat jos. Nu ştiu, nu-mi dau seama, că de fapt nu puteam să plâng, cum mi-au sărit lacrimile, nu ştiu ce s-a întâmplat. ‘Cum îndrăzneşti tu, banditule, să-i spui domnului comandant că tu nu munceşti?”. Vedeţi ce slugărnie?. Ficior a zis ‘bagă-i înapoi în baracă pe bandiţi!'”, povesteşte Radu Ioan primele zile în lagărul comunist. 

Dincolo de cruzimea torţionarului Ficior, regimul de oroare era întreţinut de subalternii săi, oameni care îi ştiau de frică şi care căutau să-i intre în graţii cu orice prilej, chiar dacă asta însemna schingiuirea deţinuţilor prin fel şi fel de metode barbare. Inferiorii comandantului căutau „să exceleze în duritate, să-i arate că ei sunt împotriva bandiţilor”, a simţit Ioan încă din prima zi, atunci când a aflat şi că „munca era muncă”, iar distrugerea „clară”, dacă nu-şi putea îndeplini norma de muncă. Şi bătăile reveneau. 

Încă de prima dată de când l-a văzut, când a îndrăznit să spună că boala nu-l mai lasă să muncească, Ficior i-a pus gând rău. „Aveţi grijă de ăsta cât stă aici!”, ar fi spus torţionarul şi, cum cuvântul lui era lege, aşa s-a şi întâmplat: „Cât timp am stat acolo, mă băteau aproape în fiecare zi, îmi găseau pretexte. De exemplu, de ce stau pe pat lungit, că n-aveam voie să stau aşa, într-o parte. ‘Hai la bătaie!’. Veneau, veneau şi ‘jap, jap!’. Ce, puteai să protestezi? Dacă protestai, te omorau”. 

Citeşte continuarea în Gândul!