Tulburarea de personalitate narcisică – simptome, tipuri şi tratament

Aşa cum se ştie şi în limbajul general, este o tulburare în care pacientul se simte superior celorlalţi. Persoana despre care vorbim are un simţ exagerat al propriei persoane, are gânduri de succes, de putere, toate legându-se de faptul că este deasupra tuturor. El are nevoie să fie admirat de către cei din jur, doreşte să fie preţuit, să fie lăudat şi face în aşa fel încât să obţină acest lucru prin diferite moduri de a ieşi în evidenţă sau de a îi sabota pe alţii pentru a se face pe sine să pară mai mare.

Superioritatea faţă de ceilalţi se manifestă prin diferite moduri. Se poate ca o persoană să se simtă mereu nedreptăţită dacă nu este pusă în funcţie mare, să întrerupă şi să nu lase alte persoane să vorbească pentru a vorbi ea, să simtă că merită mult mai mult decât are acum etc. Un lucru important este fantezia de succes, adică acea stare dintre realitatea internă şi externă în care persoana se simte asemănătoare unui ideal al său: un supererou, o persoană bogată, o persoană influentă şi puternică etc. . O persoană care avea elemente pregnante ale tulburării de personalitate narcisice simţea că atunci când îşi conducea propria firmă părea o personalitate de marcă a timpurilor: reuşea să unească arta cu productivitatea, inteligenţa cu emotivitatea, astfel încât era un super lider. 

 

În mare parte, persoana narcisică este o persoană care se bazează alte persoane sau obiecte pentru a îşi menţine stima de sine, adică narcisismul sănătos, la un nivel optim. De aceea putem observa părinţi narcisici care îşi înscriu copiii la fel de fel de cursuri fără a îi întreba dacă le place sau dacă vor, doar pentru simplul motiv de a se putea lăuda cu ei: „Să nu cumva să mă faci de ruşine în faţa lor !”. În vocabularul de specialitate, persoana folosită poartă denumirea de selfobiect, adică obiect al sinelui persoanei narcisice. Selfobiectul nu este văzută ca o persoană în adevăratul sens al cuvântului, ci ca un obiect care îndeplineşte o funcţie. 

 

Un lucru important de observat este fragilitatea emoţională, fragilitatea stimei de sine a narcisicului. Datorită faptului că depinde de persoane şi obiecte, în momentul în care simte că acele lucruri sunt pierdute, el resimte pierderea ca fiind a unei părţi din el. Pe de altă parte, datorită acestei fragilităţi, orice critică o percepe ca fiind un atac la propria persoană. 

Putem face o legătură între o formă de paranoia şi una de tulburare de personalitate narcisică în contextul în care orice atac este resimţit ca fiind împotriva propriei persoane. Este o chestiune de intensitate.

 

O legătură există între narcisismul patologic şi tulburarea de personalitate obsesională, sau OCD-ul. Aici accentul se pune pe dorinţa de control, dorinţa ca oamenii să facă ceea ce le spune persoana în cauză. 

 

Dorinţa de putere există şi ea în cazul narcisismului patologic, astfel încât orice pierdere a puterii poate fi resimţită cu o anxietate în care propria existenţă este ameninţată. 

Tratamentul cel mai bun pentru rezolvarea tulburărilor de personalitate narcisice este terapia psihanalitcă. Încă din anii 60 s-a pus un accent deosebit pe această patologie, punctul culminant fiind lucrările lui Heinz Kohut care a descris tulburarea în toată complexitatea ei şi a creat o tehnică eficientă care a fost integrată, de-a lungul timpului, în psihanaliza generală. Problema se rezolvă în timp şi, odată cu rezolvarea acesteia, apare şi o evoluţie întreagă a personalităţii şi o înflorire a spiritului.