Maria Callas, La Divina. Cum și-a pierdut vocea cea mai mare soprană de operă?

Maria Callas, adesea considerată cea mai mare soprană a secolului XX, a avut o carieră atât ilustră, cât și tragică. Născută la New York, la 2 decembrie 1923 din părinți imigranți greci, Callas a ajuns celebră în anii 1940 și a devenit o figură dominantă în operă, cunoscută în special pentru interpretările sale dramatice și calitățile interpretative. Cu toate acestea, cariera Mariei Callas a fost marcată de un declin al capacităților vocale care a început la mijlocul anilor ’30, ducând la o retragere timpurie de pe scenă.

Criticii muzicali au remarcat probleme cu notele ei înalte încă din anul 1956. Presiunea de a interpreta roluri solicitante precum „Tosca” și „Norma”, cunoscute pentru cerințele tehnice ridicate, i-a afectat vocea. Până în 1958, în timpul unor spectacole precum „Il Trovatore”, era evident că notele înalte ale Mariei Callas deveneau din ce în ce mai tensionate și mai instabile.

• Au trecut 90 de ani de la moartea unui mare fiziolog rus. Învăţăm şi astăzi despre…
• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România

Viața personală a lui Callas a jucat, de asemenea, un rol semnificativ în declinul ei vocal. După ce s-a despărțit de soțul ei, Giovanni Battista Meneghini, în 1959, Maria Callas a intrat într-o relație tumultoasă cu Aristotle Onassis, magnat de afaceri grec și argentinian, unul dintre cei mai bogați și mai faimoși oameni din lume la vremea respectivă. Această experiență nu numai că i-a afectat starea emoțională, dar a dus și la schimbări în stilul ei de viață, care au fost în detrimentul carierei. Stresul expunerilor publice și tulburările personale au contribuit la pierderea concentrării asupra practicii disciplinate necesare pentru a-și menține sănătatea vocală.

Totuși, un aspect critic al declinului vocal al lui Callas își are rădăcinile în tehnica ei de canto. Deși deținea un control remarcabil asupra multor tehnici interpretative – cum ar fi legato și gama dinamică – metoda solistei avea defecte inerente, spun specialiștii. Adesea își împingea vocea dincolo de limitele naturale, în special atunci când atingea note mai înalte, tendință care a dus la o voce divizată; în timp ce putea produce sunete frumoase în registrele inferioare, registrul superior devenea din ce în ce mai problematic.

În plus, Callas avea un obicei comun printre cântăreții din epoca sa: purtarea vocii de piept prea sus în registrul sopranei, asemănător tehnicilor de belting de pe Broadway, abordare care a adăugat tensiune și a contribuit la rugozitatea tonului ei în timp.

Alte explicații „dădeau vina” pe schimbările hormonale cauzate de menopauza timpurie și inclusiv pe pierderile în greutate ale solistei, așa cum specula soprana de renume mondial Joan Sutherland. Callas slăbise nu mai puțin de 36 kg.

Pe de altă parte, un prieten apropiat al lui Callas, Tito Gobbi, declarase că vocea ei era neschimbată, Callas suferind de fapt de o problemă de încredere: „Era în vârful unei cariere pe care și-o poate dori orice ființă umană, avea o responsabilitate enormă. Era obligată să dea tot ce avea mai bun în fiecare seară și poate că a simțit că nu mai era capabilă, pierzându-și astfel încrederea”.

După mai mulți ani de absență de pe scenă în urma retragerii sale inițiale în jurul anului 1965, Callas a încercat să revină în lumina reflectoarelor la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970. Aceste încercări au fost întâmpinate cu reacții mixte; în timp ce publicul era nerăbdător să își revadă idolul, criticii au remarcat o deteriorare semnificativă a calității vocale. În spectacole precum cele de la Covent Garden din 1962, Callas s-a luptat cu notele înalte care fuseseră odată sigure și vibrante.

În cele din urmă, Maria Callas și-a pierdut vocea din cauza unei combinații de exigențe fizice cauzate de rolurile solicitante, tulburări personale care i-au afectat bunăstarea emoțională, tehnici vocale defectuoase care au dus la daune ireversibile în timp și incapacitatea de a se adapta eficient în perioadele de schimbare atât în viața personală, cât și în ceea ce privește așteptările profesionale.

Ultima sa reprezentație publică a avut loc la 11 noiembrie 1975.

Astfel, scrie New Yorker, în momentul în care a murit la Paris, la 16 septembrie 1977, la vârsta de 53 de ani, cariera Mariei Callas se rezumase de mult la proiecte de revenire trecătoare și cel mai adesea neterminate (…). Diva furtunoasă și capricioasă care și-a abandonat soțul și scena pentru un miliardar seducător, doar pentru a fi părăsită în favoarea văduvei unui președinte, a atins un nivel de recunoaștere a numelui pe care cântatul în operă nu i l-ar fi putut aduce niciodată.

„Nu mi-am pierdut niciodată vocea, dar mi-am pierdut forța diafragmei. Din cauza acestor afecțiuni organice, mi-am pierdut curajul și îndrăzneala… Rezultatul a fost că mi-am suprasolicitat vocea, iar asta a făcut-o să se destabilizeze” (Maria Callas)

Maria Callas s-a născut în New York City, la 2 decembrie 1923, din George și Evangelia Kalogeropoulos, imigranți recenți din Grecia. Înainte să decidă că vrea să studieze muzica la Conservatorul Național din Atena, Maria Callas s-a confruntat cu o copilărie nefericită – era supraponderală și avea o relație destul de conflictuală cu mama ei, o persoană destul de rigidă, dar ambițioasă în ceea ce privea planurile de viitor ale fiice. Cu toate acestea, muzica a fost centrul vieții ei emoționale încă de la început. Asculta toată ziua lecțiile celorlalți studenți, apoi împrumuta partituri de operă și le învăța noaptea. La vârsta de șaisprezece ani, Maria Callas a avut primul său contract, cu Teatrul Național Liric; la optsprezece ani, a cântat Tosca, iar până în 1945 a apărut în roluri mari și mici pe scenele din Atena și Salonic. În toamna aceluiași an, s-a întors la New York, unde și-a petrecut cea mai mare parte a anului 1946 studiind și participând la audiții; în primăvara anului 1947, a obținut un angajament de debut italian de primă clasă, în „La Gioconda”, la Arena din Verona. Acolo s-a aflat printre cântăreții de prim rang, luată sub aripa unuia dintre cei mai mari maeștri italieni, Tullio Serafin, și susținută de un industriaș veronez înstărit, Giovanni Battista Meneghini, care i-a devenit manager, amant și, în cele din urmă, soț.

A cântat în 100 de spectacole în 1950, cele mai multe pe care le-a dat într-un singur an. A fost considerată de mulți cea mai mare soprană de operă (precum și cea mai mare actriță de operă) a secolului al XX-lea. În 1960, a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame, iar în 2007 a primit postum Grammy Lifetime Achievement Award. De asemenea, a fost inclusă de revista Time în topul 100 al celor mai mari personalități ale secolului XX.

Surse:

https://www.newyorker.com/magazine/1995/11/13/maria-callas-the-story-of-a-voice

https://www.britannica.com/Arts-Culture

https://www.classicfm.com/artists/maria-callas/voice-family-life-death-operatic-soprano/

Vă mai recomandăm să citiți și:

A fost creată Inteligența Artificială care traduce vocea pe video în mai multe limbi

Premieră: Vocea unui pacient cu cancer a fost restaurată printr-un transplant de laringe

Un studiu uluitor dezvăluie că ciorile pot număra cu voce tare

OpenAI se teme să lanseze o Inteligență Artificială care clonează vocea oricui