Înțelepciunea atemporală a lui Epicur. Filosofie pentru o viață plină de bucurie

Deseori prezentat în mod eronat ca un hedonist care milita pentru plăcerea fără limite, adevăratele învățături ale gânditorului grec Epicur erau, de fapt, mult mai nuanțate – și surprinzător de relevante astăzi.

Născut în anul 341 î.Hr. pe insula Samos, Epicur a fondat o școală filosofică care a prioritizat liniștea (ataraxia) și absența durerii (aponia) ca fiind cele mai înalte forme de plăcere. Spre deosebire de caricatura senzațională a filosofiei sale, Epicur nu a susținut indulgența, ci mai degrabă o abordare atentă a dorințelor. Celebrul său dicton – „Nu ceea ce avem, ci ceea ce ne bucură constituie abundența noastră” – rezonează profund în cultura consumeristă din prezent.

• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra
• Robert de Boron, autorul uitat care a reinventat legenda Sfântului Graal

Ceea ce l-a diferențiat pe Epicur nu au fost doar ideile sale, ci și modul în care le-a trăit. În Atena, a înființat Grădina, un spațiu comun în care adepții – bărbați, femei și chiar oameni înrobiți – se adunau pentru a discuta filosofie de la egal la egal. Acest lucru era ceva revoluționar într-o societate rigid structurată în funcție de clasă și gen. Aici, căutarea înțelepciunii nu era un exercițiu abstract, ci o practică zilnică centrată pe prietenie (philia), pe care Epicur o considera esențială pentru fericire.

Spre deosebire de Academia lui Platon sau de Școala lui Aristotel, instituția lui Epicur nu se referea la dezbateri teoretice, ci la înțelepciunea practică. Mesele erau simple – pâine de orz, apă și, ocazional, o felie de brânză – însă convivialitatea le-a transformat în sărbători. După cum spunea în glumă, „Trimiteți-mi o oală cu brânză, ca atunci când vreau, să pot mânca somptuos”.

Denaturarea epicureismului a început încă din antichitate. Filosofii rivali, în special stoicii, l-au descris pe Epicur ca fiind un lacom, o defăimare care persistă și astăzi. Dar viziunea sa asupra plăcerii era ascetică după standardele moderne. El făcea distincție între dorințele naturale și necesare (hrană, adăpost, prietenie), dorințele naturale, dar inutile (mese gourmet, case somptuoase) și dorințele deșarte (faimă, putere, bogăție excesivă).

Adevărata fericire, susținea Epicur, provine din satisfacerea primei categorii, moderarea celei de-a doua și eliminarea celei de-a treia.

Filosofia lui Epicur a fost, în esența ei, terapeutică. Epicur a identificat frica – în special de moarte și de pedeapsa divină – ca fiind rădăcina suferinței umane. Soluția lui? Cercetarea rațională. „Moartea nu este nimic pentru noi”, scria el, „pentru că atunci când noi existăm, moartea nu este, iar când moartea există, noi nu suntem”. Demistificând mortalitatea, Epicur a încercat să își elibereze adepții de teama existențială.

Opiniile sale cu privire la religie erau la fel de îndrăznețe. Deși nu era ateu, Epicur a respins ideea unor zei băgăreți, susținând că divinitatea – dacă exista – era indiferentă față de afacerile umane. Aceasta a fost o provocare directă la adresa anxietăților superstițioase ale epocii sale.

Influența lui Epicur s-a întins mult în timp. Thomas Jefferson s-a autointitulat epicurian, iar filosoful francez Pierre Gassendi i-a reînviat ideile în timpul Iluminismului. Astăzi, principiile sale au ecou în minimalism, mindfulness și chiar în mișcările de „detoxifiere digitală” din lumea tehnologiei.

Cu toate acestea, poate cea mai durabilă lecție a lui Epicur este despre valoarea timpului. „Nu strica ceea ce ai dorindu-ți ceea ce nu ai”, sfătuia el, reamintindu-ne, în același timp, că cele mai importante și prețioase momente vin adesea din liniște – o masă comună, o plimbare la asfințit sau o conversație cu un prieten.

Potrivit mărturiilor contemporane, Epicur a murit în 270 î.Hr., la vârsta de 72 de ani, probabil în urma unei boli renale cronice, boală care l-a torturat în ultimii săi ani. În scrisori, Epicur descria dureri cumplite, dar refuza să se plângă, susținând că bucuria pe care a găsit-o în viață îi eclipsa suferința.

În mod ironic, omul care a predicat despre lipsa durerii (aponia) ca formă supremă de fericire, și-a încheiat viața chinuit de ea. Dar a făcut-o cu demnitate.

Cea mai cunoscută relatare a morții lui Epicur vine de la Diogenes Laerțiu, care descrie o scrisoare dictată de filosof pe patul de moarte:

În această zi fericită, care este și ultima a mea, scriu ție. Durerile la vezică și stomac sunt atroce, dar ele sunt înfrânte de bucuria pe care o simt amintindu-mi toate descoperirile noastre filosofice.

Aparent, chiar și în agonie, Epicur a rămas consecvent: fericirea nu era absența suferinței, ci perspectiva asupra ei. Dacă mintea rămâne limpede și recunoscătoare, durerea fizică poate fi depășită.

Cu toate acestea, deși boala este cea mai acceptată cauză, anumite surse antice (mai puțin fiabile) sugerează o moarte violentă: unii neoplatonici, dușmani ai epicurienilor, au răspândit zvonuri că s-ar fi sinucis (lucru improbabil, dată fiind respingerea epicuriană a suicidului). Alții au speculat că a fost otrăvit de adversari politici, deși nu există dovezi.

Ultimele sale cuvinte, transmise prin discipoli, ar fi fost:

Am trăit bine. Am trăit suficient.

O încheiere perfectă pentru un om care a învățat lumea că viața nu trebuie măsurată în ani, ci în intensitatea fericirii trăite.

Surse:

https://plato.stanford.edu/entries/epicurus/

https://www.britannica.com/biography/Epicurus

https://philosophybreak.com/articles/epicurus-on-why-death-should-not-concern-us/

https://www.epicureanfriends.com/wcf/gallery/image/841-the-last-words-of-epicurus/

https://classics.mit.edu/Epicurus/menoec.html

Vă mai recomandăm să citiți și:

Neoplatonismul, ultima școală de filosofie greacă

Avicenna, medicul și filosoful de seamă al lumii islamice

Meniul Aristotelic: cum să mănânci ca un filosof din Grecia Antică

Locul de veci al lui Platon, marele filosof al Greciei antice, a fost în sfârșit găsit