Cum a ajuns o piatră funerară de pe vremea romanilor la peste 8.000 de kilometri depărtare?

Dacă ai încercat vreodată să refaci o grădină, știi că e aproape inevitabil să dai peste cioburi de ceramică și statuete uitate, înghițite de liane. Însă pentru un cuplu, această imitație de descoperire arheologică s-a transformat într-una cât se poate de reală.

La prima vedere, placa de marmură gravată în latină – inclusiv cu expresia „spiritele morților” – putea părea o reproducere realizată în serie, menită să ofere grădinii un aer mai solemn, relatează ScienceAlert.

• Șeful OMS a criticat Statele Unite după reducerea finanțării în cazul vaccinurilor mRNA
• Șoferii Uber și Bolt, nemulțumiți de sistemul prin care sunt obligați să accepte cât mai multe…

Însă pentru antropoloaga Daniella Santoro, care locuiește împreună cu soțul ei, Aaron Lopez, într-o casă istorică din cartierul Carrollton din New Orleans, obiectul, găsit pe jumătate îngropat în vegetație, a ridicat semne de întrebare.

„Faptul că era în latină ne-a pus pe gânduri, nu-i așa?”

Pentru o clipă, s-a temut că ar fi putut descoperi un vechi mormânt.

„Faptul că era în latină ne-a pus pe gânduri, nu-i așa?”, a declarat Santoro pentru Associated Press. „Atunci când vezi așa ceva, îți spui: Bine, asta nu e un lucru obișnuit.”

În loc să ignore instinctul, Santoro a contactat specialiști. Printre cei care au examinat inscripția s-au numărat arheoloaga Susann Lusnia, de la Universitatea Tulane, și antropologul D. Ryan Gray, de la University of New Orleans, care au împărtășit descoperirea și altor colegi.

Cercetătorii și-au dat seama rapid ce găsise cuplul.

Textul latin începe cu formula Dis Manibus – „către spiritele morților” – o dedicație frecvent întâlnită pe plăcile funerare romane.

Piatra comemora un trac pe nume Sextus Congenius Verus

În practica funerară romană, Dis Manibus era o formulă standard adresată spiritelor celor decedați, adesea gravată în partea superioară a pietrelor tombale. Mii de astfel de inscripții s-au păstrat în fostul Imperiu Roman.

Traducerea completă a arătat că piatra comemora un soldat roman, un trac pe nume Sextus Congenius Verus. Comandată de moștenitorii săi, Atilius Carus și Vettius Longinus, piatra funerară consemnează că acesta a murit la 42 de ani, după 22 de ani de serviciu militar – cu aproximativ 1.900 de ani înainte ca Santoro și Lopez să-i descopere monumentul funerar într-o grădină năpădită de buruieni, la jumătate de lume distanță.

Interesant este că nu era prima mențiune a pietrei. La începutul secolului XX, fusese inventariată ca parte a colecției Muzeului Național Arheologic din Civitavecchia, Italia, un oraș-port unde monumentul funerar se aflase cândva într-un mic cimitir.

Cum a ajuns piatra din Italia aflată în război până în suburbana Louisiana?

Muzeul a fost grav avariat în timpul bombardamentelor aliate din 1943 și 1944, iar numeroase artefacte au fost pierdute sau dispersate. În toată Europa, bombardamentele și jafurile din timpul războiului au dus la dispariția a nenumărate obiecte de patrimoniu, multe dintre ele fiind încă date dispărute după zeci de ani.

Monumentul funerar s-a numărat printre piesele ulterior declarate dispărute. Dimensiunile exacte, consemnate de muzeu, corespundeau cu cele ale plăcii descoperite în grădina lui Santoro și Lopez.

Cum a ajuns piatra din Italia aflată în război până în suburbana Louisiana rămâne o poveste la fel de fascinantă.

Potrivit lui Erin Scott O’Brien, fostul proprietar al casei din Carrollton, placa fusese expusă într-o vitrină alături de alte obiecte de familie, în casa din Gentilly a bunicului ei, Charles Paddock Jr., un soldat staționat în Italia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Paddock Jr. și soția sa au murit în anii 1980; atunci când O’Brien s-a mutat în casă, la începutul anilor 2000, mama ei i-a dăruit piatra.

„Am crezut pur și simplu că e o piesă de artă”

„Am plantat un copac și am spus: acesta este începutul noii noastre case. Hai să o punem afară, în grădină”, a declarat O’Brien pentru Preservation in Print. „Am crezut pur și simplu că e o piesă de artă. Nu aveam nicio idee că este o relicvă veche de 2.000 de ani”.

Au trecut mai bine de 80 de ani de când muzeul care adăpostea odinioară relicva a fost devastat de război, iar principalii actori ai acestei povești nu mai sunt în viață. Probabil că nu vom afla niciodată cum a ajuns, de fapt, Paddock în posesia pietrei, însă poate că ceea ce contează cu adevărat este faptul că ea se întoarce, în sfârșit, acasă – în ținutul imperiului pe care Sextus Congenius Verus l-a slujit cu credință.

Echipa FBI pentru infracțiuni de artă coordonează repatrierea obiectului către Muzeul Național Arheologic din Civitavecchia.