Ce spune știința despre oamenii singuri?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Singurătatea și egocentrismul par, la prima vedere, probleme complet diferite. Cercetătorii în științe comportamentale sugerează însă că acestea reprezintă adesea aceeași nevoie emoțională nesatisfăcută – una care se manifestă spre interior ca durere și spre exterior ca performanță.

Cercetările regretatului John Cacioppo și ale colegilor săi de la Universitatea din Chicago (SUA) au construit de-a lungul deceniilor un corp de dovezi incomod: singurătatea cronică nu te face să te deschizi. Te face să te retragi în tine. Izolarea socială declanșează o schimbare automată spre autoconservare, o vigilență sporită față de amenințările sociale și o îngustare involuntară a atenției către propria supraviețuire.

• Cel mai tânăr prim-ministru din istoria Franței a anunțat că intră în cursa prezidențială
• Uniunea Europeană vrea o generație fără tutun până în 2040

În 2023, chirurgul general al SUA a declarat singurătatea o epidemie de sănătate publică. Datele arătau că, înainte de pandemie, aproximativ jumătate dintre adulții americani se confruntau cu niveluri măsurabile de singurătate. Consecințele asupra sănătății sunt severe: risc crescut de boli de inimă, accident vascular cerebral, demență și deces prematur. Ratele sunt comparabile cu fumatul a 15 țigări pe zi, conform VegOut.

În același timp, tot mai mulți oameni se plâng de o creștere a narcisismului și a autopromovării în jur. Tendința este să tratăm cele două fenomene separat. Știința sugerează că greșim.

Există două moduri în care o persoană deconectată încearcă să rezolve problema de a nu se simți văzută. Primul este retragerea: tăcere, izolare, convingerea că nu ai nevoie de nimeni. Al doilea este performanța: monologuri, autopromovare, nevoia constantă de atenție.

Ambele sunt răspunsuri la aceeași teroare fundamentală: „Nu sunt văzut, și dacă nu sunt văzut, s-ar putea să nu exist.” O persoană o spune prin dispariție. Cealaltă o spune insistând, tare și constant, că există.

Teoria evoluționistă a singurătății descrisă de Cacioppo explică mecanismul: creierul cronic deconectat se orientează spre autoconservare pe termen scurt. Această orientare include o egocentricitate crescută, nu ca defect de caracter, ci ca reacție la o amenințare percepută. Creierul singur caută pericolul în loc să caute conexiunea. Din exterior, arată exact ca cineva căruia îi pasă doar de sine.

Cercetările au identificat și o legătură strânsă între vulnerabilitatea narcisistă și singurătate: oamenii care au nevoie de validare constantă ajung să respingă apropierea pe care o doresc. Cu cât se simt mai singuri, cu atât „joacă” mai mult un rol. Cu cât joacă mai mult, cu atât mai puțin se poate apropia cineva cu adevărat.

Dacă singurătatea și egocentrismul sunt aceeași rană, atunci respingerea automată a persoanei „insuportabil de egocentrice” poate adânci tocmai izolarea care a creat acel comportament. Asta nu scuză comportamentul. Îl explică. Și pune o întrebare incomodă: de câte ori am văzut pe cineva dominând o încăpere și am simțit dispreț în loc de curiozitate?