Prima pagină Cultura

Gaius Mecena şi filantropia frumosului

Nicu Pârlog | 12.26.2012 | ● Vizualizări: 1523
institutia onorabila a mecenatului     gaius cilnius mecena, renastere, arta, cultura, islam, soliman magnificul, revolutia industriala, patrona + zoom
Galerie foto (5)

Onorabila, necesara şi admirabila practică a mecenatului s-a constituit de-alungul timpului într-un fenomen căruia îi datorăm o mare parte a capodoperelor artistice şi literare ale omenirii. Inţiată cu mult timp în urmă de către nobilul roman Gaius Cilnius Mecenas, prezentă sub diverse forme în mai toate culturile şi civilizaţiile, instituţia neoficială a mecenatului este mai mult decât binevenită chiar şi în zilele noastre, când consumismul, sărăcia şi ignoranţa retează crud şi nedrept multe talente condamnate să se stingă în nedreaptă anonimitate.

Prietenul împăratului Octavian

Personalitate de prim rang a Lumii Antice, Gaius Cilnius Mecenas s-a remarcat nu doar drept primul patron şi ocrotitor al artiştilor şi scriitorilor. De fapt, ambiţiosul şi în egală măsură generosul nobil roman a fost unul dintre cei mai importanţi aliaţi, prieteni şi consilieri politici ai celui care avea să devină împăratul Octavian.

Mândru de ascendenţa sa etruscă, Mecena s-a evidenţiat în primul rând ca politician. Conform notelor istoricului Propertius, filantropul de mai târziu a participat personal la campaniile militare din Mutina, Philippi şi Perugia. Menţionat ulterior şi în scrierile unor celebri autori antici romani precum Horaţiu, Tacit şi Cicero, Mecena şi-a dobândit bogăţiile, poziţia şi influenţa atât în urma unor moşteniri, cât şi pe baza prieteniei sale cu împăratul Octavian Augustus.

Se implică puternic în politicile de la Roma, astfel încât ajunge chiar să aranjeze căsătoria lui Octavian cu nobila Scribonia. Se implică şi în semnarea Tratatului de la Brundisium şi în reconcilierea lui Octavian cu rivalul său, Marc Antoniu. A ajuns chiar viceimperator al împăratului Octavian, în perioada în care acesta era implicat personal în campania militară care a culminat cu bătălia de la Actium. Atunci, abilul Mecena a reuşit să înăbuşe rebeliunea pusă la cale în Roma de către Lepidus cel Tânăr.



Cu toate acestea, Mecena a rămas în memoria tuturor pentru calitatea sa de patron nu doar spiritual al artiştilor şi scriitorilor talentaţi. Astfel, numele său a ajuns astăzi să se confunde cu calitatea de patron al artelor şi susţinător al frumosului. Firea sa atrasă de artă, alături de caracterul său generos l-au transformat într-un susţinător material al multor artişti ai vremii. Celebrul Vergiliu a fost doar unul dintre poeţii şi scriitorii care şi-au datorat în mare măsură faima şi existenţa banilor lui Mecena.

Bustul lui Gaius Cilnius Mecenas

În onoarea sa, recunoscătorul Vergiliu i-a dedicat poemele Georgicele. Acelaşi Vergiliu a fost cel care l-a introdus pe Horaţiu lui Mecena, care impresiunat de talentul noului scriitor, nu doar că i-a dat sume mari de bani, dar l-a şi categorisit cu o frumoasă vilă în Munţii Sabinilor. Propertius, Plotius Tucca, Valgius Rufus sau Domitius Marsus s-au numărat de asemenea printre cei care au mâncat o pâine bună la masa lui Mecena. Caracterul şi personalitatea de de patron al literaturii vremii au fost apreciate şi de alţii precum Marţial şi Juvenal.

Eforturile sale în direcţia bunăstării materiale a artiştilor nu au fost alimentate dintr-o admiraţie diletantă faţă de arta scrisului, ci de un interes real. Recunoştea uşor geniul şi talentul atunci când le întâlnea în vreun om. Astfel, în scurt timp, reşedinţa sa a devenit un adevărat punct de întâlnire pentru artiştii şi iubitorii de frumos ai vremii. Marele secret al lui Mecena în relaţia sa cu oamenii de cultură pe care-i sponsoriza cu o generaozitate nemaiîntâlnită până atunci, consta în nimic altceva decât în calităţi înăscute precum simplitatea, cordialitatea şi sinceritatea sa. Este posibil ca o parte din generozitatea şi înţelepciunea lui Mecena să fi fost amintită indirect în Satirele şi Epistolele lui Horaţiu.

Fără să fi fost un talent remarcabil în domeniu, Mecena nu s-a ferit de scris. A abordat atât proza, cât şi poezia. Cele circa douăzeci de fragmente de texte care au rămas de pe urma sa demonstrează însă că succesul său ca autor nu s-a ridicat la valoarea celui de filantrop al artelor. Grădinile sale, primele din Roma construite în stilul elenistico-persan, erau situate pe colina Esquilină, în apropiere de grădinile Lamiei. Au fost amenajate după indicaţiile sale şi adăposteau terase, bibilioteci, şi alte locuri propice culturii romane.

Luxul şi opulenţa grădinilor şi vilelor sale i-au atras totuşi dispreţul lui Seneca cel tânăr. După moartea sa, grădinile, odată cu restul averii patronului artelor, au intrat în proprietatea statului. Odată cu trecerea timpului, numele său a devenit un adevărat atribut respectabil al oricărui potentat care se erijează fără rezerve în rolul de protector al artiştilor talentaţi dar pauperi, şi de susţinător fără rezerve al evenimentelelor artistice şi literare.


Caritate pentru arte

Cu toate că există exemple de patronat al artelor în cadrul multor culturi şi civilizaţii străvechi, din punct de vedere istoric, Mecena şi împăratul Octavian au pus bazele acestei nobile şi admirabile preocupări. În mod tradiţional, clienţii unui patron al artelor aparţineau claselor sociale inferioare, sau erau persoane cu descendenţă nobile, dar falite. Prin urmare, sprijinul material al celui erijat în rolul de mecena era foarte căutat de clientela acestuia, care-i oferea şi consacra recunoaştere, onoruri şi loialitate. Patronatul unui mecena, conferea artistului sau scriitorului nu doar banii necesari, ci şi un grad ridicat de protecţie socială şi politică.

Dacă împăratul Octavian Augustus şi consilierul său apropiat Gaius Mecena au fost responsabili de primele acte organizate de patronaj al artelor, Italia Renascentistă cu a sa aristocraţie, comercianţi bogaţi şi influenţi lideri ai Bisericii, a atins un adevărat apogeu al patronatului artelor. În multe oraşe-cetăţi italiene din acea perioadă, mecenatul a adus cu sine promovarea artiştilor în poziţii sociale şi politice de invidiat.

Majoritatea capodoperelor clasice ale Renaşterii au fost sponsorizate de un adevărat sistem de patronaj prezent şi atent faţă de artiştii talentaţi, indiferent de poziţia socială a acestora. Biserica Romano-Catolică a fost cea mai importantă instituţie a mecenatului din acea perioadă, moştenind parcă acest rol de la Imperiul Bizantin care o precedase istoric din punct de vedere al patronatului artelor.

Ruinele Auditorium-ului lui Gaius Mecenas

Apariţia Revoluţie Industriale pe scara istoriei, precum şi constituirea clasei muncitoare, urmată de creşterea interesului proaspetei clase de mijloc în privinţa artelor contemporane, au adus schimbări în cadrul mecenatului. La începutul secolului XX, în Europa se formase deja un model structural, în cadrul căruia patronatul cuprindea atât fonduri private, cât şi publice. În prezent, în cadrul culturii contemporane, mecenatul încă există din motive diverse, incluzând aici aprecierea şi respectul atât pentru artist, cât şi pentru opera sa.

Nu trebuie să uităm că în trecut, personalităţile care se angajau în rol de mecena aparţineau în mare măsură clasei aristocrate. Educaţia primită şi mediul în care creşteau, aveau o importanţă majoră faţă de atitudinea pe care aceştia urmau să o aibă cu privire la descoperirea, promovarea şi sponsorizarea creatorilor de frumos şi sublim.
Liderii religioşi s-au numărat şi ei printre cei mai importanţi mecena din istorie, de fapt, le datorăm multe din capodoperele artistice universale, care nu ar fi fost create fără banii şi protecţia oferite de aceştia.

Mecenat în lumea lui Allah

Instituţia mecenatului s-a bucurat de un mare succes şi în lumea musulmană. Atât de mare a fost aprecierea oamenilor Coranului pentru arte, încât onorabila îndeltnicire a cunoscut două forme de propagare, una a puterii executive, a curţii, şi alta sub forma mecenatului citadin, alimentat de banii negustorilor şi ai oamenilor de rând iubitori de frumos.

Mecenatul cu semilună şi-a făcut puternic simţită prezenţa încă din primele secole ale Islamului, când dinastiile califilor omeyyazi şi abbasizi au alimentat înflorirea arhitecturii monumentale musulmane concretizată în obiective de prim rang precum Domul Stâncii şi marile moschei din Ierusalim şi Damasc. Reprezentanţii ambelor dinastii de califi au depus toate eforturile pentru depăşirea luxului care domnea la curtea sasanizilor persani sau la curtea Bizanţului.

Trendul ascendent la mecenatului islamic nu a fost diminuat de cursul istoriei, astfel încât începând cu secolul al XI-lea, formarea de centre de putere independente de califatul din Bagdad era însoţită de înflorirea unor adevărate centre de mecenat care contribuiau la dezvoltarea şi popularizarea multor tradiţii artistice şi literare regionale. Aşa s-a întâmplat spre exemplu cu supravieţuirea şi perpetuarea în timp a tradiţiei copte în sculptura în lemn din Egipt. În perioada următoare, mecenatul este susţinut de conducătorii locali sau regionali - viziri, sultani sau emiri, care posedau mijloacele financiare necesare unor comenzi artistice.

O altă etapă importantă în destinul mecenatului oriental, a fost marcată de suveranii ilkhanzi de origine mongolă din Persia, care introduc în lumea musulmană o inovaţie importantă: anume organizarea de ateliere de curte destinate literaturii şi poeziei. Vizirul Rashid Eddin (1247-1353) a fondat biblioteca din Tabriz, şi comandă în anul 1306 manuscrisul Istoriei Universale. Emirii timurizi din Asia Centrală patronează la rândul lor, apariţia unor epopei istorice ilustrate, în timp ce emirul Ulugh Bec, guvernator al Samarkandului şi pasionat de astrologie, comandă în anul 1428 construirea unui observator. Membrii dinastiei mamelucilor din Egipt, alături de reprezentanţii clasei cultivate s-au remarcat de asemenea drept mecenaţi activi în privinţa literaturii, ştiinţelor şi poeziei.

Arhitectura exterioară a Moscheii Domului Stâncii

Trebuie amintit că cele mari state dinastice musulmane din Evul Mediu - cel otoman, respectiv sefevid în Orientul Mijlociu şi mogul în India - au practicat un mecenat de o anvergură fără precedent.
Activitatea comercială, prosperitatea şi intensitatea schimburilor culturale au favorizat înflorirea artelor la curţile suveranilor musulmani. În acest context favorabil lor, artiştii au început să-şi semneze operele. Motivele artistice realizate de către miniaturiştii sau legătorii de cărţi de la curţile sefevide şi otomane cuceresc totalitatea artelor de la decoraţia arhitecturală la ţesături şi caligrafii.

Marii mecenaţi ai islamului au fost sultanul otoman Soliman Magnificul, şahii sefevizi Tahmasp I şi Abbas, şi mai ales împăraţii moguli Akbar, Jahanghir şi Shah Jahan.
Cu toate că a suferit unele modificări de-a lungul timpului, natura mecenatului a contribuit din plin la dezvoltarea unor concepţii pozitive asupra operei de artă, în ciuda rezervelor faţă de unele forme de expresie artistică condamnate de Coran şi Tradiţii.

Astăzi, când statului artistului este ameninţat de interminabile crize financiare, consumism şi avalanşa agresivă a kitsch-ului, prezenţa şi implicarea cât mai eficientă a mecenatului la nivel social devine un fapt care se impune şi se justifică de la sine.