Prima pagină Cultura

Focul – din tainele elementului care ne-a ghidat evoluţia

Nicu Pârlog 01.06.2014 | ● Vizualizări: 16141
Flacără în întuneric     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (7)

Unul dintre cele cinci elemente ale Naturii, focul este probabil cel mai important factor care a influenţat evoluţia societăţii umane din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Fie că a luminat primele aşezări umane sau a incendiat oraşe şi civilizaţii, focul a rămas o forţă neutră în esenţă, dar care ne reaminteşte că noi, oamenii, prin deciziile şi faptele noastre, suntem cei care dăm echilibru şi valoare elementelor naturii înconjurătoare. Mai mult decât atât, focul ascunde îndărătul flăcărilor sale taine şi semnificaţii surprinzătoare. Focul are în ultimă instanţă chiar o dimensiune sacră, iar acest aspect este prezent înclusiv în mitologia străveche românească, unde acest element primordial ocupă un loc surprinzător.

 
 
Focul, primul nostru aliat


 
 
Descoperirea focului, mai bine spus folosirea controlată a focului conform nevoilor existenţiale, a fost fără doar şi poate una dintre cele mai importante etape din zorii civilizaţiei umane.
Focul a fost fără doar şi poate unul dintre elementele primordiale încă de la apariţia Universului, cu toate acestea prima dovadă ştiinţifică a existenţei focului pe Terra datează de la mijlocul perioadei Ordovicianului, adică de acum circa 470 milioane ani.
 
În acel ev primordial apăruseră deja primele plante care perimteau astfel acumularea de oxigen în atmosfera terestră. În afara stabilizării unui strat de plante moarte la suprafaţa solului, procesul de fotosinteză a permis eliberarea în atmosferă a unor cantităţi tot mai mari de oxigen, gaz indispensabil fenomenului de ardere.
 
Când concentraţia oxigenului din atmosfera terestră a depăşit limita de 13 %, atunci au apărut şi primele incendii de vegetaţie din istoria Terrei. De fapt, primele urme de foc datează din Silurianul târziu, de acum aproximativ 420 milioane ani, prin intermediul resturilor fosilizate ale unor plante carbonizate din acea perioadă. Acele incendii de vegetaţii provocate cel mai adesea de descărcări electrice au avut o perioadă de intensificare maximă în urmă cu aproximativ 6-7 milioane ani.
 
Buşteni arzând în sobă    Sursa foto: Shutterstock
 
Mulţi paleontologi şi climatologi nu exclud nici faptul ca aceste vaste incendii de vegetaţie să fi influenţat în trecut inclusiv clima planetei producând astfel pe alocuri un climat mai uscat.
Descoperirea şi folosirea focului de către oameni s-a constituit însă într-unul dintre punctele de cotitură majore din aventura civilizaţiei umane. Scopurile practice ale focului au fost şi au rămas deosebit de variate, de la mijloc de iluminare şi încălzire la pregătirea hranei, prelucrarea obiectelor din piatră, lemn, os şi ceramică.
 
Astăzi, majoritatea cercetătorilor sunt de părere că folosirea focului a fost s-a constituit într-o invenţie din perioada Paleoliticului târziu. Cea mai veche evidenţă arheologică în acest sens provine din situl de la Gesher Benot Ya’agov de pe teritoriul Israelului de astăzi, unde s-au descoperit urme de lemn şi seminţe arse într-o locuinţă umană veche de circa 790.000 ani.
 
Primele locuri destinate special facerii şi întreţinerii controlate a focului, un fel de proto-vatre de foc, au fost descoperite în locuri diverse precum complexul de peşteri de pe râul Klasies din Africa de Sud (vechi de circa 125.000 ani) şi Peştera Tabun din Muntele Carmel, Israel, cu o vechime asemănătoare.  Din acele momente până astăzi focul ne-a vegheat şi luminat existenţa.
 
A ţinut la distanţă animalele periculoase pentru om şi în egală măsură a mistuit oraşe întregi prin incendii violente, alături de nenumărate alte vieţi omeneşti pierdute pe rugurile Inchiziţiei. Istoria militară nu este deloc completă fără influenţa majoră a focului în războaie. Dacă focul a fost la baza primelor proiectile incendiare de tipul săgeţilor incendiare, cea mai celebră armă pe bază de foc deschis din perioada antică şi medievală a fost renumitul foc grecesc.
 
Simbolistica focului    Sursa foto: Shutterstock
 
Mult mai târziu, în perioada Primului Război Mondial, au apărut şi primele bombe incendiare, care au avut apoi un efect devastator în cadrul bombardamentelor aeriene asupra Hamburgului, Dresdei, Rotterdamului, Londrei şi capitalei Tokio din timpul celui de-al doilea Război Mondial. Tot atunci şi-au făcut apariţia pe câmpul de luptă şi cumplitele aruncătoare de flăcări, care au îngrozit generaţii întregi de soldaţi şi care şi-au atins apogeul prin folosirea napalmului.
 
Multe din revoluţiile ulterioare şi protestele stradale au fost la rândul lor marcate de folosirea celebrelor deja cocktailuri Molotov, o invenţie pe cât de simplă pe atât de eficientă şi periculoasă în egală măsură. Există însă o gamă extrem de largă a întrebuinţării focului în aproape orice domeniu.
 
Folosirea motoarelor cu ardere internă este un factor fără de care nu ne-am imagina viaţa de zi cu zi, de asemenea, o mare parte din electricitatea folosită în lume provine din termocentrale. De fapt, folosirea combustibililor fosili precum gazele naturale, petrolul şi cărbunele produc circa 80 % din cantitatea de energie electrică folosită în prezent pe mapamond conform datelor remise de Agenţia Internaţională pentru Energie.
 
 
Când focul luminează sensuri...
 
 
Evident, misterul care înconjoară un element atât de important precum focul nu putea să scape interpretărilor şi imaginaţiei tuturor culutrilor umane de-a lungul timpului.  Este opus apei, fiind o întruchipare a principiului activ masculin. „Domesticirea” focului a marcat hotărâtor aventura omului pe Terra. De atunci focul a rămas un zeu temut şi adorat în egală măsură. A fost şi încă este venerat sub forma focului aprins şi al luminii solare, a focului vetrei casei sau a focului intern izvorât din adâncurile fiinţei omeneşti.
 
Aspectul său infernal rezidă şi în faptul că focul la care se chinuie păcătoşii este singura lumină din Iad...
Cei vechi, bunăoară, aveau un respect nemărginit pentru foc. Însuşi Heraclit credea că sufletul omenesc este nimic altceva decât un tainic amestec alcătuit din foc şi apă, focul fiind bineînţeles partea nobil-divină din suflet, iar apa simbolizând aspectele lumeşti şi păcătoase. Acelaşi mare gânditor al Lumii Antice credea că scopul final al sufletului omenesc este acela se a sublima în totalitatea partea sa de apă şi de a deveni în instanţă foc pur.
 
Însă cele mai multe dintre aspectele simbolismului focului le întâlnim în mistica hindusă, care-i conferă o importanţă fundamentală. Astfel Agni, Indra şi Surya sunt focurile care luminează lumea terestră, intermediară şi cerească, adică focul obişnuit, trăznetul şi soarele. Tot vechii hinduşi făceau diferenţa dintre cele două aspecte fundamentale ale focului, cel distructiv şi cel care luminează şi încălzeşte. De fapt, în limba sanscrită, termenii de pur şi foc se scriau cu acelaşi cuvânt.
 
Lumina focului din sobă    Sursa foto: Shutterstock
 
La vechii chinezi, focul corespundea punctului cardinal al sudului, culorii roşii, anotimpului verii şi inimii. Paralela foc-inimă este de altfel constantă şi omniprezentă în majoritatea culturilor, fie că focul simbolizează pasiuni consumante precum dragostea şi mânia, fie că simbolizează spiritul sau cunoaşterea intuitivă. 
 
Focul este simbol divin esenţial şi în mazdeism, religia caracteristică vechii Persii. Păstrarea focului sacru a fost practicată de la zeul Rama la templele din Angkor Vat, iar simbolul focului purificator şi regenerator se extinde din vestul Europei până în arhipelagul nipon. 
 
Taoiştii chinezi credeau că intrarea simbolică a fiinţei umane în foc ajută eliberării acesteaia de tarele şi limitările condiţiei umane, revelaţie spirituală prezentă şi în iudeo-creştinism sub figura Proorocului Ilie, cel care intră în foc fără să se ardă şi călătoreşte pe cer în carul său alcătuit tot din flăcări.
 
Nenumărate rituri de purificare prin foc, în general asociate riturilor de trecere, sunt caracteristice pentru civilizaţiile preponderent agrare, unde incendierea vegetaţiei uscate a ogoarelor simboliza de fapt regenerarea lor sub un nou covor vegetal.
 
 
În toate riturile iniţiatice care vizează fenomenologia complexă a naşterii, morţii şi reînvierii, focul este asociat apei, principiul său antagonic. Astfel purificarea prin foc este complementară purificării prin apă pe plan microcosmic (rituri iniţiatice) şi pe plan macrocosmic prin mituri alternante ale Potopului şi Secetei sau Incendiilor Apocaliptice.
 
Unii autori precum Mircea Eliade şi Germaine Diertelen consideră că semnificaţia sexuală a focului este legată de primele tehnici de obţinere a focului dezvoltate de către oameni, adică de foc provenit prin actul frecării a două lemne, act cu trimitere explicită la mecanismul fizic al actului sexual. De fapt, Mircea Eliade evidenţiază caracterul ambivalent al focului:
El este fie de origine divină, fie demoniacă, deoarece după multe credinţe arhaice, focul poate lua naştere în mod magic în organul genital al vrăjitoarelor”.
 
Foc de şemineu    Sursa foto: Shutterstock
 
Pseudo Dionisie Aeropagitul- numele convenţional al unui scriitor anonim din secolul 5 scria că focul este cea mai potrivită imagine a lui Dumnezeu, fiind cea mai puţin imperfectă dintre reprezentările divinului.
 
Astrologia nu a ocolit nici ea importanţa şi simbolistica focului. Conform acesteia, persoanele născute în zodiile Leului, Berbecului şi Săgetătorului sunt dominate de acest element, fiind oameni entuziaşti, extrovertiţi, îndrăzneţi şi cu certe calităţi de lideri. Tot ei pot fi în contrapondere şi nişte oameni iuţi la mânie, temperamentali şi certăreţi.
 
 
Focul viu al românilor
 
 
În credinţele ancestrale ale românilor, ambivalenţa stihiei focului este foarte clar subliniată.
Pe de oparte există un foc domesticit, util omului, sacral chiar, izvor de bine, care este tratat aproape ca o finţă vie. În el nu este bine să scuipi, să-l blestemi, să-l baţi, să-l arunci afară din casă sau să-i laşi pe copii să se joace în el ( căci urinează noaptea în par, credinţă omniprezentă în tot spaţiul românesc).
 
Pe de altă parte există şi un foc neîmblânzit, devastator, distrugător trimis ca pedeapsă divină. Este focul din incantaţiile şi blestemele noastre de la „bată-te focul să te bată”  până la trimiterea în „Focul Gheenei”. Pentru  a preîntâmpina dezlănţuirea acestei stihii distructive credinţele populare dictau că nu trebuie să se omoare nici rândunicile, berzele sau cocorii, acte reprobabile aducătoare de incendii. În aceeaşi notă trebuiau să se ţină zilele sfinţilor din calendarul creştin care au înlocuit vechile divinităţi păgâne trago-dacice ale stihiei focului, cum sunt Sfântul Ilie sau Sfântul Foca.
 
Foc de tabără    Sursa foto: Shutterstock
 
Etnologul Marcel Olinescu menţionează numeroase implicaţii şi prezenţe nebănuite ale focului în viaţa de zi cu zi şi credinţele românilor de odinioară. Astfel, focul având un caracter sfânt, curăţă şi apără pe oameni de duhurile cele rele. Pe vremuri, în multe regiuni ale României, era obiceiul ca atunci când se întorceau oamenii de la vreo înmormântare, să sară peste un foc, ca să scape de duhuri rele şi stafii. Focul era bun de descântat mai ales în cazuri de deochi.
 
Pentru români, focul era legat de multe credinţe pe care astăzi le numim uşor superstiţii, dar care aveau un rol deosebit de important stabilirea armoniei zilnice din universul popular de odinioară.
Bunăoară, dacă dai foc din casă  după apusul Soarelui, îţi mănâncă lupii vitele. Dacă ţiuie focul din sobă, este semn că eşti vorbit de rău. Când sar scântei din foc este semn că vin oaspeţi în casă. Când dai foc cuiva în ziua de luni, vine uliul şi răpeşte găinile. Când nu se aprinde uşor focul în sobă este semn că a născut o femeie din sat, şi multe altele.
 
Nu demult, în dimineaţa zilei de Joia Mare din Săptămâna Mare de dinainte de Paşti, înainte de a cânta cocoşii a treia oară, oamenii făceau focuri prin curţi, căci acele focuri simbolizau  focul unde s-a oprit  apostolul Petru, când s-a lepădat de Hristos înainte de a cânta cocoşii a treia oară.
 
Foc pe timp de noapte    Sursa foto: Shutterstock
 
Focul sub imaginea de stihie purificatoare şi izvor de viaţă este prezent la români prin aşa numitu-l „Foc Viu” ce se aprinde în mod ritual la cele mai importante ceremonii religioase, sărbători calendaristice şi câmpeneşti.
 
O mare putere o avea focul viu făcut la stâne de ciobani, acel foc fiind făcut fără amnar sau chibrituri, ci numai din lemne şi întotdeauna după o perioadă de post şi rugăciuni.
În toată aria culturală românească, acestui foc i se atribuiau nu doar funcţii purificatoare, ci şi puteri magice de a stimula fecunditatea bărbaţilor şi femeilor alături de fertilitatea solului. Focul viu era păstrat şi menţinut cu mare grijă, el nu se împrumuta fiind un garant al prosperităţii casei.
 
Astăzi, cercetătorii şi etnologii estimează că mai există foarte puţini oameni care cunosc taina şi semnsurile Focului Viu din munţii noştri.
 

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI