Prima pagină Cultura

Savanţii uitaţi ai istoriei. Cinci femei cărora li s-a refuzat Premiul Nobel

Roxana Ruscior 06.25.2014 | ● Vizualizări: 684

În secolele trecute, femeile erau lipsite nu doar de dreptul elementar de vot, dar şi de posibilitatea de a urma o carieră în domeniul ştiinţei. Chiar şi atunci când se ambiţionau şi munceau din răsputeri, mare parte din rezultatul efortului lor, deşi deosebit, era trecut cu vederea şi ele nu au primit aprecierile care li s-ar fi cuvenit pentru contribuţiile avute.

Unul din cele mai cunoscute cazuri de acest fel, care a revenit recent în atenţia presei, este cel al Marthei Gautier.

În vârsta de 88 de ani, Marthe susţine acum că ea este cea care a descoperit cauza genetică a sindromului Down. Această reuşită remarcabilă îi este atribuită oficial savantului francez Jerome Lejeune, un coleg al Marthei, care a murit în anul 1994.

Marthe a studiat medicina la Paris şi a devenit pediatru, iar în anul 1955 a realizat un studiu despre cazurile de febră reumatică provocată de infecţiile cu streptococi.



Ulterior, cu ajutorul medicului Robert Debre, Marthe a primit o bursă de studii la Harvard, urmând să se specializeze în domeniul cardiologiei pediatrice.

De asemenea, ea dorea să afle cum poate fi eradicată febra reumatică cu ajutorul penicilinei şi cum poate fi folosit cortizonul pentru a trata bolile cardiace.

După un an, a revenit la Paris şi s-a angajat în echipa lui Raymond Turpin, la spitalul Armand -Trousseau, unde s-a specializat în studirea anomaliilor genetice, printre care şi trisomia.

Pe atunci, opiniile specialiştilor privind numărul de cromozomi pe care îl au oamenii erau împărţite. Cei mai mulţi savanţi vorbeau de 48 de cromozoni, în timp ce experţii de la Universitatea Lund din Suedia precizau că este vorba de doar 46 de cromozomi.

Pentru a lămuri acest aspect, Gautier s-a oferit să studieze culturi de celule crescute în laborator, pentru a afla exact numărul de cromozomi la un pacient cu trisomie. Turpin i-a furnizat mostre de celule de la copii cu sindromul Down, iar Marthe a realizat culturi de celule in vitro.

Astfel, ea a observat că un copil normal avea 46 de cromozomi, iar unul cu trisomie avea un cromozom adiţional, aceasta fiind prima dovadă a anomaliei cromozomiale care provoacă sindromul Down. Descoperirea a fost anunţată de Gautier în mai 1958.

Din păcate, pe atunci laboratorul spitalului Armand-Trousseau nu avea un microscop destul de bun pentru a fotografia celulele implicate în studiu. Astfel, Marthe i-a dat probele sale lui Jerome Lejeune, pe atunci medic intern, care s-a oferit să realizeze pozele necesare într-un alt laborator, mai performant.

Jerome Lejeune este considerat oficial cercetătorul care a descoperit anomalia cromozomială care provoacă sindromul Down    

Lejeune a susţinut apoi că descoperirea îi aparţine lui, după cum spune Marthe Gautier, care din păcate nu are nicio dovadă că evenimentele s-ar fi întâmplat chiar aşa cum susţine ea.

Cert este că în anul 1959, laboratorul Trousseau a anunţat oficial că descoperirea cauzei cromozomiale a sindromului Down a fost realizată de Jerome Lejeune ca autor principal al studiului, Gautier şi Turpin fiind trecuţi ca autori secundari.

În aprilie 1960, a intrat în istoria medicinei termenul de trisomia 21, anomalia care provoacă sindromul Down, iar Gautier, dezamăgită de modul în care a fost înşelată de colegul său, a renunţat la cercetarea genetică şi a preferat să-şi continue activitatea având grijă de copiii bolnavi de inimă.

 

„Doctoranzii nu au dreptul la Premiul Nobel”

 

Dacă pentru Marthe Gautier nerecunoaşterea meritelor a fost o dramă, astrofizicianul irlandez Jocelyn Bell Burnell pare să fi trecut mai uşor peste o situaţie similară.

Pasionată încă din copilărie de astrofizică, ea a studiat la Universitatea din Glasgow, iar în anul 1969 a terminat un doctorat la Cambridge.

În timp ce studia pentru doctorat alături de profesorul Antony Hewish şi de astronomul Martin Ryle, Burnell a ajutat la construirea unui radiotelescop. Astfel, în anul 1967, ea a observat cu ajutorul noului instrument un semnal ciudat în spaţiu, care pulsa la fiecare secundă.

Convinsă că era ceva nou, necunoscut până atunci, ea şi-a susţinut ferm opinia în faţa supervizorului său, Antony Hewish, care a fost mult timp sigur că semnalul era doar o eroare a aparatului.

În realitate, era primul pulsar detectat până atunci de cercetători şi a fost poreclit "Little Green Man 1”. Acum este cunoscut sub denumirea de PSR B1919+21, fiind identificat oficial câţiva ani mai târziu drept o stea neutronică de tip pulsar, care se roteşte foarte repede.

Jocelyn Bell Burnell a descoperit primul pulsar    

Burnell a fost trecută drept al doilea autor al acestei importante descoperiri din astrozifică, dar numai profesorii ei, Hewish şi Ryle, au primit Premiul Nobel pentru Fizică, în 1974.

Resemnată, tânăra a declarat că studenţii sau doctoranzii nu au dreptul să primească o asemenea distincţie. Meritul pentru succesul unui student, la fel şi răspunderea în cazul unei gafe, îi aparţine îndrumătorului său, a declarat public Burnell, trei ani mai târziu.

Cariera ei a continuat la fel de spectaculos, Bell Burnell lucrând la mai multe universităţi de prestigiu, printre care University College London, apoi la Observatorul Regal din Edinburgh, iar între anii 2002-2004 a fost preşedintele Royal Astronomical Society.

În prezent este profesor de astrofizică la Universitatea Oxford, iar în februarie 2014 a devenit prima femeie preşedinte al Royal Society of Edinburgh.

 

Rosalind Franklin a descoperit structura ADN-ului    

 

O poveste mult mai tristă este cea a lui Rosalind Franklin. În 1941 a absolvit Universitatea Cambridge, secţia chimie, iar 10 ani mai târziu a fost angajată la Kings College London, unde a lucrat alături de Maurice Wilkins şi Raymond Gosling la cercetarea structurii ADN-ului, moleculă esenţială oricărei forme de viaţă.

Folosind o tehnică specială de difracţie cu raze X, Rosalind a reuşit să fotografieze pentru prima dată catena dublă a ADN-ului, confirmând astfel aspectul de scară în spirală a structurii moleculei.

În 1953, cercetătorii Francis Crisck şi James Watson de la Universitatea Cambridge au început să construiască propriul model ADN, folosind date obţinute înainte de publicare de la echipa lui Rosalind.

Astfel, ei au reuşit să fie primii care au publicat studiul, pe 25 aprilie 1953, în revista Nature, precizând doar într-o notă de subsol contribuţia lui Rosalind şi a lui Wilkins.

Ulterior, cei trei savanţi au continuat proiectul, pentru a demonstra clar care este structura ADN-ului, iar în 1962 Premiul Nobel pentru Fiziologie a revenit lui Watson, Wilkins şi Crick.

Niciunul dintre ei nu a vorbit despre importanta contribuţie pe care a avut-o Rosalind la această descoperire esenţială, despre care Crick nu ezitase să spună, într-un cadru informal, că a găsit „secretul vieţii”.

Când ceremonia a avut loc, Rosalind Franklin murise deja de 4 ani, fiind răpusă de cancer ovarian la numai 37 de ani.

În ultima perioada a vieţii, Rosalind a lucrat la Colegiul Birkbeck, unde a studiat ARN-ul, o altă moleculă importantă în special pentru cercetarea genomului virusurilor.

Deşi boala incurabilă s-a declanşat în 1956, Rosalind a continuat să lucreze, iar rezultatele au fost impresionante. În acest an, în timp ce făcea tratament pentru cancer, a publicat şapte lucrări ştiinţifice, iar în 1957 a publicat alte şase.

A murit în aprilie 1958, iar una din caazele bolii ei ar putea fi expunerea îndelungată la razele X, cu care a lucrat pentru a descifra structura ADN-ului.

 

Ca să nu renunţe, a lucrat într-un laborator improvizat în debara

Un alt exemplu de discriminare din partea autorităţilor, dar totodată de respect şi apreciere din partea colegilor, este cazul Lisei Meitner, care a făcut parte din echipa lui Otto Hahn, cel care a descoperit fisiunea nucleară.

Lise a studiat fizica la Universitatea din Viena, iar apoi s-a mutat la Berlin, unde a devenit asistenta lui Max Planck. Ulterior, a început să lucreze pentru chimistul Otto Hahn.

Pentru că era evreică, regimul nazist din Germania i-a interzis să lucreze, astfel că Otto îi făcuse un mic laborator secret într-o debara a institutului. Lise lucra pentru el fără să fie plătită oficial, iar savantul o proteja de persecuţie prezentând-o ca „oaspetele” lui.

În 1938, ca să nu ajungă în lagărele de concentrare, Lise a fost nevoită să fugă din ţară şi, cu ajutorul lui Hahn, a ajuns în Suedia, dar a menţinut corespondenţa cu colegul său. Astfel, în 1939 ei au descoperit împreună fisiunea nucleară.

Numai Otto Hahn a primit în 1944 Premiul Nobel pentru Chimie, dar nu a uitat să menţioneze în repetate rânduri ajutorul esenţial oferit de Lise la una din cele mai importante descoperiri ale ştiinţei moderne.

Ulterior, Lise Meitner a ţinut cursuri la marile universităţi din Statele Unite, printre care Princeton şi Harvard şi a primit numeroase distincţii.

Lisei Meitner şi Otto Hahn în laborator    

Otto Hahn nu a uitat contribuţia ei esenţială şi a propus-o pentru două premii importante. Astfel, Lise a primit în 1955 premiul Otto Hahn al Societăţii Germane de Chimie, iar în 1957 ordinul „Pour le merite”, cea mai mare recompensă acordată savanţilor germani.

De asemenea, a fost nominalizată de trei ori la Premiul Nobel, iar în 1997 elemenul 109 a primit numele ei, meitnerium, la fel şi un institut de ştiinţe din Berlin, numit acum, în onoarea ei, Institutul Hahn-Meitner.

Deşi este evident că Otto Hahn a apreciat-o şi că ei au fost legaţi de o frumoasă prietenie, Lise nu a ezitat să-l critice, după terminarea războiului, pentru faptul că a colabrat cu regimul nazist şi pentru că nu s-a opus crimelor şi abuzurilor comise în acea perioadă.

 

Royal Society i-a refuzat lucrarea pentru că era femeie

 

Pentru femeile care visau la o carieră în domeniul ştiinţei în secolul al XIX-lea era şi mai greu. Era o adevărată provocare chiar şi prezentarea în faţa unei comisii a unei lucrări documentate.

Herta Ayrton, pe numele ei adevărat Phoebe Sarah Marks, s-a născut în 1854 în Hampshire, Anglia. A studiat la o şcoală condusă de mătuşile ei, unde a învăţat cu plăcere matematică, remarcându-se totodată şi prin personalitatea ei dură, aprigă. La 16 ani lucra ca guvernantă, dar a decis să continue studiile.

Astfel, a terminat cursurile de matematică ale Universtăţii Cambridge, dar a obţinut doar un certificat de absolvire, pentru că în anul 1880 această instituţie nu oferea diplome femeilor. Un an mai târziu, după ce a dat alte examene, a reuşit să obţină o diplomă de licenţă din partea Universităţii din Londra.

Herta Ayrton a fost prima femeie care a avut dreptul să prezinte un studiu la Royal Society    

Pasionată în egală măsură de broderie şi de matematică, Herta câştiga bani predând la licee, iar în timpul liber lucra la diferite invenţii. Obţinând sponsorizare de la două femei din înalta societate, care susţineau cauza feministelor, Herta a reuşit să-şi patenteze invenţiile. În total, au fost 26 de invenţii.

În 1884 a început să urmeze cursuri despre electricitate la Colegiul Tehnic Finsbury, alături de profesorul William Edward Ayrton. Un an mai târziu s-a căsătorit cu el şi i-a devenit asistentă, dar în acelaşi timp a început propriile experimente cu arcurile electrice.

A scris mai multe articole în reviste The Electrician, iar în 1904 a devenit prima femei care a citit o lucrare ştiinţifică  în faţa Royal Society, după ce cu trei ani înainte fusese refuzată. În 1906 a primit şi importanta medalie Hughes.

Ulterior, Herta Ayrton a studiat modul în care se formează vârtejurile din apă şi din aer. Astfel, experimentele ei au dus la inventarea ventilatorului Ayrton, care a fost folosit în primul război mondial pentru a dispersa gazele otrăvitoare din tranşee, salvând astfel nenumărate vieţi.

Sursa: New Scientist