Prima pagină Cultura

Când oamenii vor să moară, iar doctorul îi ajută: ce este decesul asistat medical şi care sunt implicaţiile lui pentru umanitate?

Mihaela Stănescu 07.24.2014 | ● Vizualizări: 5025
Decesul asistat medical este o tendinţă extrem de controversată în lumea contemporană.      (Foto: Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (5)

Pentru mulţi, decesul asistat medical este un act ce protejează demnitatea umană şi liberul arbitrul al omului, puterea lui de a-şi decide singur soarta – o măsură a libertăţii individuale. Pentru alţii, este un păcat oribil, un act reprobabil care încalcă ordinea lucrurilor. Etica şi religia, morala şi tradiţia sunt chemate să ia parte la acest conflict de opinie, ce îi opune pe adepţii sinuciderii asistate medical şi ai eutanasierii adeversarilor acestor proceduri. Recent, Camera Lorzilor din Parlamentul britanic a început dezbaterea unei legi referitoare la autorizarea uneia dintre aceste proceduri – sinuciderea asistată medical. Dar – surpriză! – un fost adept şi promotor al metodei, un chirurg olandez numit Theo Boer, a intervenit în dezbatere, avertizând că legalizarea sinuciderii asistate este un drum periculos şi îndemnându-I pe britanici să nu promulge o asemenea lege. Intervenţia lui toarnă gaz peste foc, alimentând o controversă deja foarte aprinsă: este sau nu „bine”, din punct de vedere moral, să fie autorizat decesul asistat medical?

Ce este decesul asistat de medic?

În mare, metodele controversate sunt în număr de două: sinuciderea asistată şi eutanasierea.

Ce este sinuciderea asistată? Autorizarea acestei proceduri permite medicilor să prescrie şi să pună la îndemâna pacienţilor aflaţi pe moarte, fără nicio speranţă de vindecare, la cererea expresă a acestora, mijloace care să le permită să îşi pună singuri capăt vieţii. În unele ţări (Elveţia, de pildă) este permisă numai această formă de intervenţie - punerea la îndemână a mijloacelor de suprimare a vieţii; este important ca pasul final să fie făcut de către pacientul însuşi, act care se încadrează în definiţia sinuciderii asistate medical – fiind interzisă aşadar intervenţia directă, precum administrarea de către medic a unei injecţii letale.



Prin contrast, acest din urmă tip de intervenţie, în care medicul este cel care întreprinde pasul final, este denumit mai curând „eutanasiere activă” (sau „ucidere din milă”, cum i se spune popular) şi este interzisă în marea majoritate a ţărilor lumii, find legală doar în Olanda, Belgia şi Luxemburg.

De fapt, în bună măsură, ne aflăm într-o „zonă gri”, în care graniţa dintre sinuciderea asistată de un medic şi eutanasierea activă este adesea percepută ca fiind prea subţire – acesta fiind, de altfel, unul dintre aspectele etice care alimentează controversa asupra sinuciderii asistate.

Fie că e vorba despre sinuciderea asistată de medic, fie de eutanasierea activă, procedura are rolul de a curma o suferinţă inutilă, de a pune capăt vieţii unor bolnavi care doresc să moară. Sună îngrozitor, dar realitatea – tot aşa de groaznică - este că oamenii ajung, în unele cazuri, în situaţia de a nu mai vrea să-şi prelungească inutil o suferinţă despre care ştiu sigur că nu se poate încheia decât prin moarte. Şi atunci, de ce să nu cheme mai repede moartea, de vreme ce vindecarea nu mai este posibilă, nu mai există speranţă, ci doar chin, iar sfârşitul este numai o chestiune de timp? Alegând să moară în momentul şi în condiţiile stabilite de el, cel suferind îşi exercită, pentru ultima oară, dreptul de a-şi decide soarta. Iar pentru unii, faptul că iau această decizie, în loc să aştepte, chinuiţi, moartea naturală care i-ar izbăvi de suferinţă, este un lucru de imensă importanţă: înseamnă afirmarea capacităţii complexe de decizie, specifică fiinţei umane, manifestarea dreptului de a alege – expresie a libertăţii individului – şi păstrarea demnităţii, în loc de a suporta degradarea fizică şi mentală pe care o aduc adesea după ele bolile cronice ajunse în stadiul terminal. Uneori, intervin preocupări altruiste faţă de familie: cel suferind doreşte să îi scutească pe cei apropiaţi de stresul – de toate felurile - pe care îl presupune prelungirea situaţiei grave în care se află. În rezumat, cei aflaţi „pe ultima sută de metri” a vieţii pot avea motive serioase şi lesne de înţeles de a dori să pună capăt suferinţei lor, de bunăvoie şi la momentul ales de ei.

Preocuparea faţă de familie poate juca un rol important în decizia unui pacient de a recurge la procedura decesului asistat medical.     (Foto: Shutterstock.com)

În orice caz, elementul-cheie este exprimarea clară, de către un pacient aflat în deplinătatea facultăţilor mintale, a dorinţei de a muri şi de a fi ajutat, în acest sens, de către medicul său. Legislaţiile din diferite ţări impun şi respectarea altor criterii, precum certitudinea - medical argumentată - că boala este incurabilă, că pacientul mai are puţin de trăit (deşi acest „puţin” poate fi definit diferit de la caz la caz), că e vorba despre un pacient de o anumită vârstă (de obicei peste 18 ani, adică adult din punct de vedere legal); de asemenea, poate fi impusă obligaţia de a consulta şi un alt medic şi de a supune cazul unei comisii speciale. Cu respectarea acestor condiţii, este permisă, într-un număr de ţări şi un mic număr de stare americane, sinuciderea asistată (iar în cele trei ţări europene menţionate mai sus, şi eutanasierea de către medici.) 

La polul opus, adversarii sinuciderii asistate invocă adesea motive religioase, considerând că omul nu are dreptul să îşi ia singur viaţa; durata existenţei lui este „stabilită” de instanţe superioare supranaturale şi numai acestea decid când şi cum moare omul. Cum în multe religii ale lumii sinuciderea este un păcat, nici sinuciderea asistată nu este acceptată.

Totuşi, problema legalizării sinuciderii asistate seamănă discordie şi în rândul comunităţilor religioase. Dacă majoritatea creştinilor practicanţi sunt împotriva acestei intervenţii, considerând că sinuciderea contravine preceptelor religiei creştine, apar când şi când, în chip foarte surprinzător, şi opinii favorabile acestei practici, inclusiv din partea unor clerici de profesie.

O spectaculoasă răsturnare de situaţie a produs-o, în Anglia, declaraţia recentă a lui George Carey, fost Arhiepiscop de Canterbury – adică şef al Bisericii Anglicane: în urmă cu doar câteva săptămâni, el a anunţat că şi-a schimbat părerea în ceea ce priveşte legea sinuciderii asistate medical. După ce, iniţial, se opusese legalizării unei asemenea proceduri, invocând „sancitatea vieţii”, prelatul a afirmat că împotrivirea faţă de această lege ar face să crească suferinţa şi durerea, ceea ce reprezintă întocmai opusul mesajului creştin de speranţă. 

Printre argumentele non-religioase aduse împotriva sinuciderii asistate medical se numără acela că o astfel de practică ar contraveni eticii medicale, de vreme ce medicii ar trebui, mai curând, să ocrotească viaţa. Dar e oare uman să ţii în viaţă un pacient în ciuda voinţei lui? întreabă adepţii decesului asistat medical. Medicului i se cere şi să aline suferinţa şi să ţină seama de ceea ce doreşte pacientul său. 

În dezbaterile dintre adepţii şi adversarii sinuciderii asistate medical, fiecare dintre părţi are dificultăţi în înţelegerea punctului de vedere al celeilalte, deoarece se porneşte adesea de la premise ireconciliabile, ceea ce face ca această chestiune să fie una extrem de controversată, poate una dintre cele mai aprinse polemici din domeniul eticii, la ora actuală.

 

„Don’t do it, Britain”

Intervenţia recentă a prof. Theo Boer este interesantă pentru că nu porneşte de la aspecte de ordin religios, ci se sprijină pe argumente etice lipsite de conotaţii religioase. 

Prof. Boer este un om de ştiinţă din cadrul Universităţii din Utrecht, Olanda, specializat în domeniul eticii. În urmă cu câţiva ani, el însuşi sprijinea ideea decesului asistat medical, afirmând că „o lege bună a eutanasierii” ar produce un număr relativ mic de decese. 

Dar, ulterior, pare să-şi fi schimbat radical părerea şi, recent, în intervenţia sa în Parlamentul britanic, a exprimat un punct de vedere cu totul diferit: acela că, după opinia sa, simpla existenţă a unei „legi a eutanasierii” ar transforma acest mijloc, dintr-o ultimă soluţie, într-o procedură obişnuită.  

În Olanda, unde decesul asistat a fost legalizat în 2002, numărul deceselor survenite ca urmare a acestei proceduri s-a dublat din 2008 şi până acum, pentru anul acesta prezicându-se o cifră record, de 6000 de asemenea cazuri.  Este unul din argumentele prof. Boer, care susţine că legalizarea sinuciderii asistate ar putea aduce după sine, ulterior, o extindere a permisiunii de a interveni medical, prin eutanasiere, fiind astfel o „pantă alunecoasă spre omorârea pe scară largă a celor bolnavi.” 

„Odată ce dai drumul duhului din sticlă, e puţin probabil ca el să intre vreodată la loc” – aşa s-a exprimat specialistul, recurgând la o metaforă legată de o poveste orientală. 

Decesul asistat, spune prof. Boer, a devenit atât de obişnuit, în Olanda, încât, în cazul celor bolnavi de cancer în fază terminală, e pe cale să devină un mod de la sine înţeles de a muri.

Decesul asistat medical este aplicat, de obicei, în cazul unor boli ajunse în faza terminală, când pacientul nu mai are decât câteva luni de trăit.     (Foto: Shutterstock.com)

Intervenţia sa este realmente ciudată, având în vedere că prof. Boer a fost, vreme de mai mulţi ani, un susţinător al decesului asistat medical. Acum însă, el afirmă că a greşit cumplit atunci când a crezut că decesul asistat ar putea să funcţioneze. După 12 ani de experienţă, a spus el, punctul său de vedere asupra situaţiei s-a schimbat.

Care sunt motivele îngrijorării sale, ce invocă specialistul pentru a-şi justifica împotrivirea faţă de o procedură pe care, până de curând, o susţinuse?

Este preocupat, afirmă el, de faptul că legalizarea procedurii poate duce la curmarea vieţii unor noi categorii de persoane – a suferinzilor de demenţă, ori a celor cu depresii grave. Este îngrijorat, a spus profesorul Boer, de posibilitatea proliferării unor „unităţi medicale mobile ale morţii”, cu medici care s-ar deplasa, la cererea pacienţilor, pentru a asigura asistenţa de specialitate în cadrul procedurii. Aşa ceva există deja în Olanda, unde asociaţia Right to Die - Olanda a înfiinţat o reţea de medici care se deplasează prin ţară pentru a administra injecţii letale pacienţilor care şi-au exprimat dorinţa de muri şi care îndeplinesc criteriile impuse de comisiile de control din domeniu. 

Deşi, descrisă astfel, răspândirea acestei practici pare mai curând un scenariu de film negru, se poate deduce că lucrul de care este îngrijorat prof. Boer este posibilitatea abuzurilor, perspectiva unei dezvoltări aberante a aplicării acestei proceduri medicale, care astfel ar depăşi stadiul de ajutor medical dat celor muribunzi, în spiritul compasiunii şi al demnităţii, devenind o soluţie facilă şi un instrument legal de suprimare a unor persoane care, tratate corespunzător, ar avea totuşi şanse la o viaţă acceptabilă. 

Sunt întemeiate asemenea temeri? Un articol publicat recent în Daily Mail adună opiniile mai multor persoane, opinii pro şi contra, ilustrând complexitatea problemei.

  • Baroana Carys Davina Grey-Thompson, multiplă campioană la Jocurile Paralimpice, prezentatoare de televiziune, membră a Parlamentului britanic: ”A vota o lege a decesului asistat înseamnă să ne jucăm cu focul, mai ales că nu avem niciun mecanism de protecţie stabilit.” 
  • Baroana Jane Campbell, activist pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi: „Aşa cum se întâmplă şi în Olanda, legea […] ar putea ajunge să aibă impact asupra unui număr semnificativ de persoane cu boli grave.”

Această ultimă opinie pare să oglindească una dintre preocupările exprimate de prof. Boer: că legea decesului asistat, aşa cum este ea formulată în Olanda, poate ajunge să conducă la moartea unor persoane care nu erau muribunde şi care, cu un tratament adecvat, ar mai fi putut trăi ani de zile. 

Dacă în primii ani de după 2002 (când a început să fie aplicată legea în Olanda), aproape că nu existau  cazuri de maladii psihiatrice sau demenţă în care să se recurs la decesul asistat, acum, spune specialistul, numărul cazurilor de acest gen este în creştere accelerată. Alteori, oamenii recurg la această soluţie chiar fără a avea o problemă medicală gravă: au fost raportate, spune prof. Boer, cazuri în care mare parte din suferinţa celor care au recurs la sinucidere asistată consta în faptul că erau bătrâni şi însinguraţi. (Unii dintre pacienţii foarte în vârstă care aleg această cale spun că sunt, pur şi simplu, „obosiţi de viaţă”, cum au declarat cel puţin două dintre pacientele cunoscutei elveţiene Dignitas, din apropiere de Zurich, unde aleg să îşi încheie viaţa, prin sinucidere asistată medical, mulţi europeni veniţi din ţări în care  acestă procedură nu este legală.)

Unii dintre aceşti pacienţi, spune prof. Boer, ar mai fi putut trăi ani în şir, poate decenii. Dar, pentru medici, presiunea de a se conforma dorinţelor pacientului – în unele cazuri, şi dorinţelor exprimate de rudele acestuia – poate fi foarte puternică. În ciuda faptului că există comisii care supraveghează strict aplicarea acestei proceduri, verificând legalitatea tuturor aspectelor, în fiecare caz în parte, avem de-a face aici cu o escaladare a fenomenului care scapă oricărei încercări de reglementare, crede specialistul olandez, care este el însuşi, începînd din 2005, membru al unei asemenea comisii. 

Profesorul Boer mai susţine că, în Olanda, există activişti – în cadrul menţionatei asociaţii Right to Die - care urmăresc să facă decesul asistat medical încă şi mai simplu, mergând până la a cere ca toate persoanele de peste 70 de ani care doresc să moară – indiferent că sunt sau nu bolnave - să aibă acces, în mod legal, la substanţe letale. 

 

Eutanasiere sau sinucidere asistată medical? Confuzia alimentează controversa

Se pare că, în mintea publicului, persistă o confuzie legată de deosebirea dintre cele două proceduri: eutanasierea  - care implică administrarea substanţei letale de către medic – şi sinuciderea asistată medical, ce presupune punerea la îndemâna pacientului, de către medic, a substanţelor respective, urmând ca acestea să fie administrate de pacientul însuşi. Iar neînţelegerea acestei diferenţe amplifică problemele. 

Cei care se opun introducerii legii eutanasierii în Marea Britanie spun că, în ţările în care asemenea legi au fost introduse, numărul deceselor prin eutanasiere a crescut; aşa s-a întâmplat nu numai în Olanda, ci şi Belgia.

Însă susţinătorii legii propuse în Marea Britanie – de pildă, asociaţia Dignity in Dying  - spun că nu e vorba despre o lege a „eutanasierii”, ci despre una care să reglementeze sinuciderea asistată, similară celei din statul american Oregon, unde o astfel de lege funcţionează foarte bine de peste 17 ani. Elementele ei cheie ar fi existenţa unei boli în stadiul terminal (pacientul mai având cel mult 6 luni de trăit), certitudinea că pacientul e în deplinătatea facultăţilor mintale atunci când cere şi confirmă prin semnătură că doreşte să înceteze din viaţă cu ajutor din partea medicului, certitudinea că pacientul nu a fost influenţat în acest sens de către alţii şi acordul a doi medici

Autorizarea sinuciderii asistate medical permite medicilor să prescrie şi să pună la îndemâna pacienţilor aflaţi pe moarte, la cererea expresă a acestora, mijloace care să le permită să îşi pună singuri capăt vieţii.    (Foto: Shutterstock.com)

Chiar şi aşa, confuzia pare să subziste, generând interpretări exagerate. Elspeth Chowdharay-Best, secretar onorific al unui grup de presiune numit Alert, anti-eutanasie, a declarat că a legaliza sinuciderea asistată medical ar fi ca şi cum „ai călca peste marginea unei prăpăstii.” „Ar însemna să-ţi pierzi dreptul de a trăi”, spune ea. ”E un lucru mai grav decât îşi dau oamenii seama.”

În orice caz, a insistat prof. Theo Boer, înainte de a aproba o astfel de lege, cei răspunzători ar trebui măcar să aştepte o explicaţie cinstită şi clară care să arate de ce a crescut aşa de mult numărul deceselor asistate medical în ţările care au adoptat legi în acest sens. Să fie oare din cauză că legea ar trebui să aibă mecanisme de siguranţă mai bune? Sau din cauză că simpla existenţă a unei astfel de legi este o invitaţie de a privi eutanasierea şi sinuciderea asistată nu ca nişte ultime soluţii, ci ca pe ceva normal? Nu votaţi legea până nu răspundeţi la aceste întrebări, i-a îndemnat specialistul olandez pe parlamentarii britanici. 

Pentru multe persoane, dreptul de a decide când şi cum să moară este la fel de important ca şi dreptul la viaţă.     (Foto: Shutterstock.com)

Totuşi, creşterea continuă – chiar dacă lentă – a numărului de ţări care au legalizat decesul asistat medical, sub o formă sau alta, arată că ne aflăm în faţa unei tendinţe contemporane reale, legată de libertatea de opţiune şi pe care mulţi o văd ca făcând parte din creşterea gradului de libertate individuală în general, componentă a unei tendinţe istorice care n-a încetat să se dezvolte. 

În aşteptarea momentului în care şi în România se va lua în discuţie în mod oficial problema legalizării decesului asistat medical, această expunere asupra furtunii de reacţii pe care o stârneşte această practică în alte ţări ale Europei ne poate da o idee despre complexitatea aspectelor implicate de această faţetă, tulbure şi tulburătoare, a existenţei umane.

Între cei pentru care curmarea vieţii unei fiinţe umane de către ea însăşi sau de către alta, în orice formă, este un păcat şi cei care consideră că dreptul de a muri din proprie voinţă este la fel de important ca şi dreptul la viaţă, dezbaterea continuă cu vehemenţă, mărturie a dificultăţii lesne de înţeles de a soluţiona o problemă atât de spinoasă – cu adevărat o problemă de viaţă şi de moarte, într-un nou şi dificil de acceptat sens al expresiei.