Sirenele cântătoare din „Odiseea” nu erau femei cu coadă de pește. Cum le înfățișau grecii antici

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Astăzi ne imaginăm sirenele ca pe niște femei cu coadă de pește. Homer nu le descrie însă înfățișarea, iar artiștii Greciei antice le reprezentau drept creaturi cu trup de pasăre și chip de femeie.

Sirenele din Odiseea se numără printre cele mai cunoscute creaturi ale mitologiei grecești. În imaginația modernă, ele sunt femei frumoase, cu părul lung și coadă de pește, care îi atrag pe marinari spre moarte.

Dar nu aceasta este imaginea transmisă de lumea greacă antică. Homer nu precizează cum arătau sirenele, iar artiștii vremii le reprezentau, de obicei, ca ființe hibride: aveau chipuri de femei și corpuri de păsări, adesea prevăzute cu aripi și gheare. Forma de femeie cu coadă de pește s-a impus mult mai târziu, în urma unei transformări culturale care a durat secole.

Ce spune, de fapt, Homer despre sirene?

Sirenele apar în cântul al XII-lea al Odiseei. Vrăjitoarea Circe îl avertizează pe Ulise că vocile lor îi vrăjesc pe toți cei care se apropie. Marinarii care le ascultă cântecul nu se mai întorc niciodată acasă.

Homer le prezintă așezate într-o pajiște, înconjurate de oasele oamenilor care le căzuseră victime. Puterea lor nu constă doar în frumusețea vocilor. Sirenele promit cunoaștere: susțin că știu ce s-a întâmplat la Troia și tot ceea ce se petrece pe Pământ.

Pentru a-și proteja echipajul, Ulise astupă urechile marinarilor cu ceară de albine. El dorește însă să audă cântecul, așa că le cere oamenilor să-l lege de catarg. Atunci când încearcă să-i convingă să-l elibereze, aceștia strâng și mai tare legăturile, așa cum fuseseră instruiți.

Poemul descrie vocile, promisiunile și pericolul sirenelor, dar nu oferă niciun detaliu despre înfățișarea lor. Forma de femeie-pasăre este cunoscută mai ales din arta greacă și din tradițiile antice ulterioare.

În arta greacă aveau trupuri de pasăre

Vasele pictate, statuetele și monumentele funerare din Grecia antică prezintă frecvent sirene cu chipuri feminine și corpuri de pasăre. Unele au brațe omenești și țin instrumente muzicale, iar altele au aripi, gheare și trupuri acoperite de pene.

Una dintre cele mai cunoscute reprezentări se află pe așa-numitul „Vas al Sirenelor”, un vas attic cu figuri roșii, datat în jurul anilor 480–470 î.Hr. Imaginea îl prezintă pe Ulise legat de catargul corabiei, în timp ce trei sirene cu trupuri de pasăre apar în jurul navei. Două sunt așezate pe stânci, iar cea de-a treia se aruncă spre mare.

Aceste creaturi erau asociate nu doar cu muzica, ci și cu moartea. Sirenele apar pe unele monumente funerare, unde puteau simboliza doliul și lamentația. În arta funerară greacă, ele puteau fi reprezentate jelind sau smulgându-și părul, gesturi prin care era exprimată durerea provocată de moarte.

Sirenele nu erau, inițial, ființe cu trup de pește

Deși episodul din Odiseea se petrece în timpul unei călătorii pe mare, sirenele nu sunt prezentate drept ființe care trăiesc sub apă. Ele nu înoată, nu au cozi de pește și nu îi trag pe marinari în adâncuri.

Pericolul lor vine din cântec. Cel care le ascultă nu se mai întoarce acasă, iar în jurul sirenelor zac oasele celor atrași de vocile lor.

Lumea greco-romană cunoștea și creaturi parțial umane și parțial pisciforme, precum tritonii și alte divinități marine. Acestea aparțineau însă unei tradiții diferite de cea a sirenelor cântătoare.

Cum au primit sirenele coadă de pește?

Transformarea s-a produs treptat, mai ales în Evul Mediu. Asocierea sirenelor cu marea a favorizat apropierea lor iconografică de alte ființe acvatice, iar artiștii medievali au început să le reprezinte și cu partea inferioară a corpului în formă de pește.

Manuscrisele medievale păstrează urmele acestei tranziții. În unele imagini apar sirene cu trup de pasăre, în timp ce în altele acestea au bust de femeie și coadă de pește. Există chiar reprezentări în care cele două forme apar una lângă cealaltă.

Într-o ilustrație din Queen Mary Psalter, manuscris englez realizat între 1310 și 1320, două sirene atacă echipajul adormit al unei corăbii: una este jumătate femeie, jumătate pasăre, iar cealaltă este jumătate femeie, jumătate pește. Imaginea arată că, pentru o perioadă, cele două tradiții au coexistat.

Bestiarele și textele moralizatoare medievale au transformat treptat sirena într-un simbol al seducției, vanității și tentației. Forma de femeie-pește s-a răspândit în arta europeană și a ajuns să înlocuiască aproape complet imaginea antică a femeii-pasăre.

O confuzie păstrată și de limbaj

În română, același cuvânt, „sirenă”, desemnează atât creaturile întâlnite de Ulise, cât și femeile cu coadă de pește din poveștile moderne. Limba engleză păstrează mai clar diferența dintre siren, ființa mitologiei grecești, și mermaid, femeia-pește din folclor.

Sirena modernă nu este, prin urmare, o reproducere fidelă a creaturii homerice. Este rezultatul contopirii mai multor tradiții, produsă de-a lungul a peste o mie de ani.

Știați că?

Homer nu precizează nicăieri ce înfățișare aveau sirenele și nici nu le menționează numele individuale.

Sirenele din Odiseea încercau să-l atragă pe Ulise promițându-i nu iubire, ci acces la o cunoaștere pe care niciun om obișnuit nu o putea dobândi.

În textul lui Homer apar două sirene, însă numărul și numele lor diferă în tradițiile ulterioare. Parthenope, Ligeia și Leucosia sunt printre numele întâlnite în literatura greco-romană.

Imaginea femeii cu coadă de pește s-a impus în Europa medievală, dar reprezentările sirenelor-păsări nu au dispărut imediat.

Surse

https://www.theoi.com/Text/HomerOdyssey12.html

https://www.metmuseum.org/exhibitions/listings/2018/dangerous-beauty/exhibition-gallery

https://www.britishmuseum.org/collection/object/G_1843-1103-31

https://www.bl.uk/stories/blogs/posts/mermaids-sirens-and-alexander-the-great

Vă recomandăm să citiți și:

Charles Richter, iniţiatorul celebrei scări de magnitudine Richter, a devenit seismolog dintr-o „eroare”

Lecțiile unor femei care au făcut renovări pe cont propriu

Oliver Stone, maestrul filmului politic

Karen Blixen, scriitoarea care a transformat cei 17 ani petrecuți în Kenya în literatură