Quo vadis, Domine?

Cum am vazut, zelul religios e direct proportional cu incordarea defensiva a unei societati, astfel incat nu e de mirare ca, spre deosebire de criza mult discutata din lumea crestina, moscheile, sinagogile sau templele budiste sunt in continuare destul de populate.

Eficienta institutiilor scade insa si in cadrul altor religii, acolo unde liderii spirituali se discrediteaza reciproc in calitate de reprezentanti sau de sustinatori ai uneia sau ai alteia dintre taberele implicate in dispute politice. Ziarele egiptene, pakistaneze sau publicatiile comunitatilor musulmane din Marea Britanie sau din SUA, de pilda, contin introspectii pe cat de rafinate, pe atat de deprimate ale unui suflet islamic care isi cauta de pe o zi pe alta identitatea, sfasiat intre indemnurile fundamentalistilor la actiune agresiva si interpretarile Coranului date de moderatii care se incapataneaza sa inteleaga prin jihad doar impulsul spre desavarsire interioara.

• Stilul personal ca mecanism de adaptare în perioade de instabilitate socială
• Funicularul, ingineria care face accesibile pantele imposibile

In practica, sfasierea arata cam ca teritoriul Irakului, impartit intre zone de influenta ale mai multor imami veniti din tari diferite, care isi disputa, uneori cu pretul propriei vieti, comunitatile de credinciosi localnici. O consecinta importanta si, in acelasi timp, o masura a impasului pe care il traverseaza institutiile religioase este caderea in desuetudine aproape completa a conceptului de erezie.

In cazul islamului, pasibila de sanctiune este de fapt abandonarea stilului de viata si a intereselor comunitatii musulmane ca grup social (in aceasta consta de fapt vina unui Salman Rushdie, ratacirea dogmatica fiind acolo de o importanta secundara, asa cum este o premisa in raport cu consecintele ei), iar in cadrul crestinismului erezia ajunge mai curand sa fie produsa de biserica impotriva sa insasi, ca in cazul hirotonisirii anglicanilor homosexuali. Autoritatea reala a bisericilor nu mai este insa nicaieri atat de stransa incat sa mai poata supraveghea integritatea doctrinara intr-o comunitate sau alta. Poate acesta e si un semn ca bisericile nu-si mai pot permite sa piarda adepti, astfel incat excomunicarile s-au rarit pe masura ce s-au inmultit beatificarile.

Locul ereticilor l-au luat sectantii, unde secta nu mai e inteleasa ca o deviatie in raport cu o religie de baza, ci ca o miscare religioasa independenta, care nu-si mai da osteneala sa se raporteze critic la o doctrina, ci inventeaza pur si simplu una – cu cat mai simpla si mai fantezista, cu atat mai buna. Nici fondatorul nu trebuie neaparat sa fie un iluminat. Nu va ganditi neaparat la raeliti, cei cu firma de clonat copii; in fond, una dintre miscarile religioase cele mai bogate si mai pline de VIP-uri, Biserica Scientologica, a fost fondata de un scriitor american de SF.

Do-It-Yourself spiritual
Conceperea copiilor in eprubeta, din sperma si ovule congelate, apoi aparitia primelor animale clonate au inlaturat mult din fascinatia umana fata de misterul aparitiei vietii, socotit ca manifestare prin excelenta a existentei Creatorului. Neuropsihologii au demonstrat ca experientele mistice ale crestinilor sau trairile budistilor din timpul meditatiei sunt conditionate de anumite modificari fizice la nivelul unor portiuni ale creierului.

In fine, exista teorii care sustin ca Universul a fost generat exact dupa principiul unui program pe computer, ceea ce ar insemna ca ideea unei divinitati care a creat lumea cam la fel cum un copil modeleaza papusi din lut devine inutila. Trairea religioasa insa, ca aspiratie intensa spre ceva ce transcende limitele fapturii umane in timp si spatiu, a aparut o data cu omul si de pierit nu va pieri. De aceea, unii comentatori spun ca si ateismul se poate trai religios, pentru ca presupune opozitia fata de religia considerata in relativitatea ei de simpla creatie omeneasca, dupa cum religiozitate pot contine si promovarea unui crez politic, si practicarea unei arte, a unei stiinte, a unei meserii, si procrearea de urmasi.