Prima pagină Cultura

Quo vadis, Domine?

Crenguta Nicolae | 08.21.2007 | ● Vizualizări: 586
Quo vadis, Domine?     Quo vadis, Domine? + zoom
Galerie foto (2)

La putina vreme dupa 11 septembrie 2001, intr-unul dintre forumurile de discutii de pe internet, care incercau sa dezbata pe nerasuflate tema proaspat redescoperita a ciocnirii dintre civilizatii, se inchegase un dialog ciudat, intre o americanca si o thailandeza. Americanca era de religie wicca, iar thailandeza era musulmana. Incepusera cu un schimb de mesaje care sfida clar atmosfera de intoleranta crescanda a acelor zile: nu ne cunoastem, nu stim mai nimic una despre religia celeilalte, dar nu-i asa ca ne putem intelege, nu-i asa ca avem, in principiu, aceleasi valori?

La cateva zile, dupa o multime de fraze generoase si de mici bucurii, de fiecare data cand cele doua isi descopereau puncte comune, armonia s-a rupt aproape din nimic, dintr-o neintelegere de tot banala, care insa a intors complet lucrurile. Cele doua s-au acuzat reciproc de intoleranta si de obtuzitate si au incheiat definitiv dialogul, fiecare intristata de refuzul celeilalte de a afla mai multe despre subiectul in discutie.

In genunchi, privind in jos Ar fi prea simplu acum ca o astfel de introducere sa preceada o lamentatie despre modul cum se petrece, in lumea de azi, dialogul dintre religii. Ba exemplul de mai sus poate fi chiar folosit pentru a complica intentionat problema, cu intrebarea daca wicca este sau nu religie, iar daca da, in ce masura diferentele – de dictionar sau de legislatie – dintre religii si secte mai sunt relevante.

De cele mai multe ori insa, cand vine vorba despre contactul intre religii, de la inaltele reuniuni ecumenice care aduna fete bisericesti crestine si pana la studiile scrise de teologi ori de istorici despre trunchiul comun din care se trag iudaismul si islamul, incarcatura politica a discutiei estompeaza inevitabil interesul stiintific sau impulsul spiritual, chiar daca nu in toate cazurile in mod constient.

E foarte probabil ca de aceea a esuat si scurtul dialog de pe internet evocat anterior. Pentru a clarifica despre ce vorbim atunci cand vrem sa determinam incotro se indreapta religia, ar fi bine, asadar, sa-i delimitam aspectul institutional de trairea religioasa – delimitare ce poate pleca si de la realitatea veche de cand lumea ca oamenii care isi castiga existenta propovaduind o credinta sau alta nu sunt in mod necesar si credinciosi. Nimeni n-ar avea deocamdata curajul sa prevada ca ar putea veni un moment cand religia sa nu mai conteze pentru comunitatile umane.

E adevarat ca in lumea crestina statul s-a despartit de biserica, iar lumea islamica e supusa unei presiuni tot mai drastice din exterior in directia laicizarii. Totusi, religia e in continuare folosita de catre state ca instrument de mentinere a coeziunii sociale si a identitatii culturale. Asa se intampla in SUA, unde discursul de-a dreptul mesianic al presedintelui Bush, pornind la razboi in numele Domnului, e poate deplasat din punctul de vedere al moralei crestine, dar nu din acela al mentalitatii americane. Asa se intampla in cazul tuturor conflictelor armate unde motivatia religioasa pare intotdeauna mai importanta decat este, din Cecenia si Kosovo, pana in Palestina sau Kasmir, pentru ca liderilor le e mai usor sa-si mobilizeze oamenii folosindu-se de nobile idei despre misiuni divine, decat sa recunoasca substratul economic prozaic al intreprinderilor razboinice.

In fine, acelasi e si sensul disputelor pe tema viitoarei Constitutii Europene, unde, desi pana acum indemnurile Papei de a include in textul legii o referire la mostenirea crestina a Europei n-au fost urmate, tarile cu majoritate catolica sustin in continuare ca o asemenea referire e necesara. „Europa este crestina sau nu este deloc”, scrie ziarul Vaticanului, L’Osservatore Romano –, ceea ce nu inseamna ca toti cei de alte religii ar trebui sa se simta exclusi, ci pur si simplu ca europenii au nevoie sa-si sublinieze temelia spirituala comuna ca sa faca fata celor doua forte contrare intre care vor fi prinsi: uniformizarea adusa de globalizare, pe de o parte, si diversitatea culturala derutanta a viitorilor membri ai Uniunii Europene, pe de alta parte.

Cati oameni, atatea religii Prin urmare, utilitatea religiei puse in slujba unor interese laice are sanse de a se perpetua si de acum inainte. Cum anume o va face depinde de situarea in raport cu puterea grupului care se foloseste de religie. Cu cat grupul sau statul respectiv are o pozitie mai sigura si o sfera de influenta mai extinsa, cu atat va tinde sa trateze religia intr-un context mai diluat, ca pe un fenomen cultural printre altele, cu toleranta consecutiva fata de alte religii si alte culturi. Un grup ori un stat aflat in defensiva va tinde, dimpotriva, spre fundamentalism si intoleranta, iar conservarea propriei religii si lupta sub steagul ei vor deveni tot una cu lupta pentru supravietuire.

In 1997, ca sa contracareze influenta sectelor in societatea ruseasca, Boris Eltin a semnat o lege care interzicea prozelitismul religiilor considerate ca nou-venite in Rusia, dupa ce constatase ca, incepand din 1991, in tara au patruns nu mai putin de 13.000 de secte si miscari religioase. Invers, secta chinezeasca Falungong, interzisa de regimul de la Beijing, se bucura de simpatie prin toate capitalele occidentale unde pitorestii ei adepti ii sustin cauza, nu atat pentru ca europenii sau americanii i-ar aprecia doctrina, cat pentru ca Vestul dezaproba incalcarea libertatii religioase in China.

Acum, wahhabitii din Arabia Saudita, adeptii lui Khomeini din Iran sau talibanii din Afganistan sunt considerati de catre lumea crestina drept potentiali teroristi tocmai pentru ca au simtit cel mai acut ca asaltul civilizatiei de tip occidental asupra lumii islamice ameninta sa-i distruga acesteia din urma specificul. Si, tot de aceea, ar fi cam greu acum sa ceri publicului intr-un stat majoritar musulman sa cultive studiile multiculturale si corec­ti­tudinea politica fata de cetatenii de alte religii si rase, in stilul Americii linistite si infloritoare a anilor ’90, mandra ca-si poate raspandi in lume bancnotele ei inscriptionate cu „In God We Trust”.
Unde ne sunt ereticii?

Mai departe insa, eficienta la nivel politic a religiei nu reflecta nici pe departe o eficienta a institutiilor religioase. S-a vorbit foarte mult despre golirea de credinciosi a catedralelor occidentale: in tari mai pragmatice, ca Olanda, unele edificii de cult au fost transformate in sali de concert, in cluburi de fitness sau chiar in discoteci, in timp ce, in Franta, spatiul de cult din catedralele cele mai frecventate de turisti s-a redus la un soi de tarc pe langa altar, destinat celor care vin sa se roage, restul fiind confiscat de vizitatori care intra in biserica in pantaloni scurti, cu aparate de fotografiat sau chiar cu caini.

Dar nu e de mirare ca oamenii dau bir cu fugitii, atata vreme cat faptul de a fi catolic practicant in zilele noastre, cu tot efortul de aggiornamento facut de capii bisericii, seamana mai curand cu o autopedepsire continua, tratata ca atare in romanele comice ale unui David Lodge. Nu mai bine se prezinta situatia protestantilor: incercarea de modernizare cu orice pret a unor biserici a sfarsit prin a-i scandaliza pe multi crestini, dupa ce o dieceza anglicana din SUA si Biserica Unificata din Australia au decis sa autorizeze hirotonisirea homosexualilor.

Singura zona crestina privilegiata pare cea ortodoxa, unde caderea comunismului a impins spre religie mase insemnate de oameni, ceea ce, in chip aproape incredibil pentru zilele noastre, a facut necesar chiar sa se construiasca biserici noi. In realitate insa, mersul cu regularitate la biserica a ajuns o raritate in toata Europa; dupa cum o demonstreaza ultimele sondaje Gallup, majoritatea celor care se declara crestini ajung la biserica doar de marile sarbatori. Faptul ca fenomenul se manifesta inclusiv in tari ortodoxe, din Grecia si Serbia pana in Rusia si Romania, dovedeste foarte clar sensul pur politic al demersurilor pe care unele dintre aceste state le fac pentru a consolida sau a propulsa ortodoxia ca religie de stat. 
 
Cum am vazut, zelul religios e direct proportional cu incordarea defensiva a unei societati, astfel incat nu e de mirare ca, spre deosebire de criza mult discutata din lumea crestina, moscheile, sinagogile sau templele budiste sunt in continuare destul de populate.

Eficienta institutiilor scade insa si in cadrul altor religii, acolo unde liderii spirituali se discrediteaza reciproc in calitate de reprezentanti sau de sustinatori ai uneia sau ai alteia dintre taberele implicate in dispute politice. Ziarele egiptene, pakistaneze sau publicatiile comunitatilor musulmane din Marea Britanie sau din SUA, de pilda, contin introspectii pe cat de rafinate, pe atat de deprimate ale unui suflet islamic care isi cauta de pe o zi pe alta identitatea, sfasiat intre indemnurile fundamentalistilor la actiune agresiva si interpretarile Coranului date de moderatii care se incapataneaza sa inteleaga prin jihad doar impulsul spre desavarsire interioara.

In practica, sfasierea arata cam ca teritoriul Irakului, impartit intre zone de influenta ale mai multor imami veniti din tari diferite, care isi disputa, uneori cu pretul propriei vieti, comunitatile de credinciosi localnici. O consecinta importanta si, in acelasi timp, o masura a impasului pe care il traverseaza institutiile religioase este caderea in desuetudine aproape completa a conceptului de erezie.

In cazul islamului, pasibila de sanctiune este de fapt abandonarea stilului de viata si a intereselor comunitatii musulmane ca grup social (in aceasta consta de fapt vina unui Salman Rushdie, ratacirea dogmatica fiind acolo de o importanta secundara, asa cum este o premisa in raport cu consecintele ei), iar in cadrul crestinismului erezia ajunge mai curand sa fie produsa de biserica impotriva sa insasi, ca in cazul hirotonisirii anglicanilor homosexuali. Autoritatea reala a bisericilor nu mai este insa nicaieri atat de stransa incat sa mai poata supraveghea integritatea doctrinara intr-o comunitate sau alta. Poate acesta e si un semn ca bisericile nu-si mai pot permite sa piarda adepti, astfel incat excomunicarile s-au rarit pe masura ce s-au inmultit beatificarile.

Locul ereticilor l-au luat sectantii, unde secta nu mai e inteleasa ca o deviatie in raport cu o religie de baza, ci ca o miscare religioasa independenta, care nu-si mai da osteneala sa se raporteze critic la o doctrina, ci inventeaza pur si simplu una – cu cat mai simpla si mai fantezista, cu atat mai buna. Nici fondatorul nu trebuie neaparat sa fie un iluminat. Nu va ganditi neaparat la raeliti, cei cu firma de clonat copii; in fond, una dintre miscarile religioase cele mai bogate si mai pline de VIP-uri, Biserica Scientologica, a fost fondata de un scriitor american de SF.

Do-It-Yourself spiritual

Conceperea copiilor in eprubeta, din sperma si ovule congelate, apoi aparitia primelor animale clonate au inlaturat mult din fascinatia umana fata de misterul aparitiei vietii, socotit ca manifestare prin excelenta a existentei Creatorului. Neuropsihologii au demonstrat ca experientele mistice ale crestinilor sau trairile budistilor din timpul meditatiei sunt conditionate de anumite modificari fizice la nivelul unor portiuni ale creierului.

In fine, exista teorii care sustin ca Universul a fost generat exact dupa principiul unui program pe computer, ceea ce ar insemna ca ideea unei divinitati care a creat lumea cam la fel cum un copil modeleaza papusi din lut devine inutila. Trairea religioasa insa, ca aspiratie intensa spre ceva ce transcende limitele fapturii umane in timp si spatiu, a aparut o data cu omul si de pierit nu va pieri. De aceea, unii comentatori spun ca si ateismul se poate trai religios, pentru ca presupune opozitia fata de religia considerata in relativitatea ei de simpla creatie omeneasca, dupa cum religiozitate pot contine si promovarea unui crez politic, si practicarea unei arte, a unei stiinte, a unei meserii, si procrearea de urmasi. 
 
Iar ideea de divinitate nu dispare, ci doar se schimba o data cu spiritul epocii. S-ar zice acum ca toate discutiile despre criza institutiilor religioase nu-si au rostul, atunci cand vezi miile de tineri care se aduna cu un entuziasm incredibil la slujbele in aer liber ale Papei Ioan Paul al II-lea sau, mai aproape de noi, multimile de enoriasi care canta cu foc in jurul bisericilor de lemn inaltate prin cartierele bucurestene. Ceea ce se petrece insa acolo nu este in toate cazurile expresia trairii religioase standard – mixtura bine dozata intre teama si dragoste, in marginea unei Scripturi explicate de preot.

Pentru primii, personalitatea actualului Papa e uneori singurul lucru care conteaza, iar partea religioasa o intuiesc doar prin admiratia fata de el: in dezorientarea si, uneori, in disperarea lor in fata unei lumi imposibil de inteles, cel ce ii indeamna „Nu va fie frica” e un om care s-a opus si comunismului, si capitalismului, si razboiului, nu motivat de ideologie sau de interese de moment, ci de misiunea spirituala de a apara demnitatea vietii omenesti. Iar pentru cei din urma, evlavia e tot un mod de a scapa de frica, o frica extrem de primitiva – de ziua de maine, de saracie, de boala, de catastrofe –, pana intr-acolo incat, dimpotriva, nu-i mai intereseaza deloc persoana preotului care ii pastoreste, ba uneori chiar ajung sa amestece in viata de cult superstitia si magia, ca numerosii credinciosi care cred ca au vazut chipul lui Iisus pe trunchiuri de copaci sau pe cartofi.

Privind asa lucrurile, e lesne de presupus ca, dupa ce Ioan Paul al II-lea nu va mai fi la Vatican, ceea ce astazi este calificat drept fervoare catolica nu va mai avea aceleasi dimensiuni; la fel, pe masura ce societatea romaneasca va iesi din faza instabilitatii actuale, elanurile primitive de acum nu vor mai fi confundate cu adevarata cucernicie ortodoxa. Dar exista oare o adevarata cucernicie ortodoxa, catolica sau islamica? Trairea religioasa standard de care am pomenit mai sus e un ideal greu de atins. Pe de o parte, unitatea ei este fragila si in toate epocile a tins sa se destrame in favoarea extremelor, mereu acuzate ca tradand spiritul religiei, fie prin reducerea acesteia la o simpla morala de aplicat in viata cotidiana, fie, dimpotriva, la episoade mistice, care sa smulga individul cat mai mult din el insusi.

Pe de alta parte, puritatea ei lasa de dorit chiar si in momentele cand inchizitori sau autori de fatwa impotriva necredinciosilor vegheaza sa nu se strecoare elemente straine in doctrina sau in rit; nu exista produs cultural impermeabil la influenta altora. La ora actuala, sincretismul e exploatat in folosul religiei in doua directii. Prima este ecumenismul, unde isi gasesc locul intensele eforturi de a demonstra apropierile nu numai intre cultele crestine, ci intre toate cele trei religii monoteiste – crestinism, iudaism si islam.

Sansele ca dorinta de conciliere sa fie mai puternica decat susceptibilitatile specifice fiecarei religii sunt insa aproape nule; oricat si-ar declara Papa regretul pentru Shoah, faptul ca nu-si cere scuze evreilor pentru comportarea Bisericii Catolice fata de ei e mai important, la fel cum toate proclamatiile despre respectul fata de alte religii nu fac cat cuvantul „cruciada”, scapat din greseala de catre George W. Bush intr-un discurs despre lupta contra terorismului.

Iar intr-o perspectiva mai indepartata, intrebarea de ce sunt atatea religii daca exista doar un singur Dumnezeu chiar nu-si are rostul, dat fiind faptul ca diferentierea progresiva a mai multor rituri, doctrine si forme de organizare in cadrul unei religii e un proces cultural absolut firesc si fara nimic dramatic in el, in ciuda opiniei celor care mai cred ca schisma din 1054 e cel mai sumbru moment din istoria crestinismului.

A doua directie de sincretism consta in combinarea aproape la infinit a unor elemente dintre cele mai disparate ale cat mai multor religii, pentru a obtine produse cat mai bine adaptate unor grupuri din ce in ce mai mici de oameni, pana la personalizarea completa a credintei, in functie de nevoile si de firea fiecarui individ. Nu altfel se explica infiintarea unor mici comunitati crestine locale in Europa sau in America, neasemanatoare una cu alta, unde liturghiile sunt adaptate dupa programul de lucru al enoriasilor, iar viata spirituala comuna se bazeaza pe un soi de ateliere de discutii libere, cu un suc si o cafea in fata, unde nici un subiect nu e tabu. 
 
La fel se explica aparitia, in lumea anglo-saxona, a religiei wicca, de pilda, care combina preocuparile ecologiste si feminismul modern cu magia alba si cultul pagan al naturii. Sau, in China, aparitia unor forme religioase locale care s-au indepartat si de taoism, si de budism, orientandu-se mai curand spre cultul primitiv al spiritelor stramosilor, invocat pentru a aduce belsug comunitatii si a o feri de rele.

In fine, cel mai spectaculos e amestecul confuz de spiritualitate, preocupari medicale si entertainment ce guverneaza azi viata multora dintre semenii nostri – care asociaza dupa plac rozariul, cristalele sau uleiurile de aromoterapie, zodiacul, amuleta africana si practicile yoga, fara a simti nici contradictie, nici armonie intre ele, poate doar satisfacuti ca astfel se pot blinda pe mai multe cai in fata necunoscutului care ii inconjoara.

Nu mai conteaza aici etichete ca New Age sau postmodernism, ci doar lipsa de limite a bricolajului spiritual, care transforma patrimoniul religios al omenirii intr-un vast magazin de unde individul isi poate procura si asambla, confortabil, o credinta intr-un Ceva antropomorf si coleric, cam ca Iahve, ori impersonal si abstract, cam ca Nirvana, precum si intr-un Iisus mai hieratic, cum il vad calugarii de la Muntele Athos, sau mai asemanator cu un frate guraliv si saritor, cum il vad metodistii americani – in tot cazul, un Iisus care, prin sacrificiul sau, ne mantuieste, eventual in sensul ca ne mai scurteaza din ciclul reincarnarilor. Iar astfel de tendinte nu sunt, la scara istoriei, decat la inceput. Parafrazand celebra fraza a lui Malraux, se poate spune ca secolul al XXI-lea va fi sincretic sau nu va fi deloc.

Pauza de masa, pauza de rugaciune
Trecand dincolo de nivelul individual, impresia de neseriozitate pe care o pot lasa asemenea evolutii e stearsa de modul cum societatea intelege sa trateze constiintele membrilor ei. Din aceasta luna chiar, legislatia Uniunii Europene ar urma sa impuna angajatorilor sa asigure spatiu si timp angajatilor pentru practicarea religiei lor, inclusiv dreptul acestora de a refuza sa vina la lucru in zilele din saptamana consacrate rugaciunii – duminica, sambata sau, dupa caz, vinerea. De la inaltimea corectitudinii politice a legii, nu se poate zari ce anume va face angajatul in „pauza de rugaciune” si cu atat mai putin calitatea continutului religios caruia i se va aplica aceasta forma perfect linistitoare.

E cert ca imaginea democratica a unor cetateni iesind incolonati din birouri sau din fabrici ca sa-si indrepte gandurile spre divinitate va crea un contrast si mai apasat cu cele trei feluri de ura care isi disputa acum locurile sfinte ale Ierusalimului, ori cu persecutia chinezilor de la Falungong. Acordarea sau incalcarea libertatii de credinta ar deveni astfel un criteriu de diferentiere intre grupurile de credinciosi mai important decat religia insasi, ceea ce inseamna ca e posibil ca niste credinte asa de insistent contrapuse si indrumate politic sa-si piarda relevanta pentru individ.

In speta, nu sunt atat de multi cei dispusi sa-si ia lumea in cap ca sa-si poata practica religia: mai numerosi sunt aceia care isi lasa Dumnezeul tocmai ca s-o duca ei mai bine pe aceasta lume. Si nu e vorba de evreii „conversos” din Evul Mediu: recent, oficialii de la Home Office din Londra s-au declarat extrem de ingrijorati de cazurile unor iranieni care s-au convertit la anglicanism pentru ca altfel nu ar fi reusit sa capete azil in Anglia.

Foto: Guliver, Reuters, Mediafax, Rompress