O trecătoare istorică – Culoarul Rucăr – Bran

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Mult înainte ca saşii din jurul Braşovului să se bucure de comerţul cu românii bogaţi din Câmpulung Muscel, prin pasul dintre Munţii Piatra Craiului şi Iezer, pe o parte, şi Leaota şi Bucegi, pe partea opusă, strămoşii noştri duceau turme şi cirezi spre plaiurile mănoase de sub creste. Cum or fi fost cu adevărat mileniile acelea, ne putem închipui cu ochii minţii abia după ce-om urca şi noi pe serpentinele drumului dintre Carpaţii înalţi, păzind frumuseţi neştiute. În călătoria scurtă, care va începe de sub castelul Bran şi va merge spre sud, spre târgul nou din Câmpulung Muscel, tot ce va ieşi în cale va aminti de nesfârşita fermecare pe care o poate săvârşi asupra noastră natura românească.

De la Bran până sub Piatra Craiului

Din Vama castelului, drumul se întinde spre marginile Branului, lăsând de-o parte şi de alta case arătoase, multe primitoare de turişti dornici de aerul strecurat prin stâncile şi pădurile muntelui. Dinspre stânga, Bucegii dau acestei localităţi istorice poteci pentru drumeţii lungi, sfârşite în pajiştile pitoreşti de sub Vf.Omu. Dinspre dreapta, albeaţa Pietrei Craiului scoate sub cer înălţimi colţuroase, mai potrivite piciorului sprinten şi încercat al alpinistului fără frică de abisuri.

Urcând dincolo de Moeciu, serpentinele grele te lasă, la un moment dat, într-un punct de belvedere, lângă tufişuri mişcate de vânt. Cu o măreţie tăcută, întregul masiv al Pietrei Craiului se ridică mai sus de dealuri şi văi, ca un corp lung de balaur.  Sub cer senin, în tabloul acesta pictat cu verde, alb şi albastru, distingi urmele mici lăsate de stăpânirea omului: case risipite, garduri ca nişte linii subţiri, fâneţe îngrijite, sălaşuri şi stâni. Te trezeşte din visare zgomotul motorului vreunei maşini ajunse pe drumul dintre Bran şi Rucăr, aşa că trebuie să porneşti mai departe, văzând cu coada ochiului cum Piatra Craiului se pierde după brazi, acoperindu-se cu nori. 

Trece puţin timp şi intri în Fundata, ultima localitate  din judeţul Braşov. De aici  încolo, Argeşul preia frâiele administrative ale zonei. Iar comuna aceasta e fundată, adică întemeiată, tocmai acolo unde drumul ajunge la 1300 metri altitudine, legănându-se printre câteva coaste înalte, vara pline de flori, iarna rotunjite sub zăpezi.  

De aici, marginile şoselei se desfac când spre o vale verde, cand spre o stână păzită de brazi. La Dealul Sasului, călătorul se poate abate la dreapta, pe o cărare prăfuită, ducând direct în faţa unei case păstoreşti tradiţionale. În liniştea răcoroasă, să stai de vorbă cu gospodarii stânii e mare lucru. Dar şi mai mare plăcere e să priveşti pânzeturile întinse de greutatea brânzii proaspăt scurse, aşteptând să fie învelită în burdufurile grase.

Mirosurile dinăuntru, a lapte, foc stins şi tocăniţă, n-o să fie uitate prea repede.

Coborând mai abrupt, drumul se propteşte în curbe scurte, obligând orice maşină să încetinească; înainte să ajungă în vale, la Podu Dâmboviţei, se împodobeşte cu nişte statui mari, albe, ţintuite pe laturile ei. Aici, aceste semne artistice te anunţă că ai ajuns la un parc statuar special, creat de scriitorul Paul Everac în urmă cu ani de zile.

Cine vizitează proprietatea acestuia, va găsi, printre alte zeci de lucrări de artă, şi un amfiteatru inedit.

Pe cheile Dâmboviţei

Într-o depresiune largă, căptuşită cu păduri, se iveşte satul Podu Dâmboviţei. E o răscruce. Valea de aici, cu pâlcuri de copaci şi grădini mari, primeşte apele râului Dâmboviţa, venind din sălbaticia  culmilor dintre Munţii Iezer şi Munţii Piatra Craiului. Mergând pe cursul apei în amonte, mulţi kilometri dincolo de satul Sătic, se ajunge la marele baraj de pe Lacul Pecineagu, peste ale cărui ape adie vântul coborât din Munţii Făgăraş. 

Din partea dreaptă a văii Dâmboviţei, după ce taie pereţi frumoşi de calcar, Dâmbovicioara iese zglobie, unindu-se cu râul mai mare în satul de la şoseaua Bran-Rucăr. În spatele canionului ei îngust şi spectaculos, cu peşteri şi bulboane, se deschid porţile Parcului Naţional Piatra Craiului.   

                                  
Rucăr, Dragoslavele şi mai departe 

Lăsând jos Podu Dâmboviţei, drumul se ridică iar peste o culme ierboasă, trecând de indicatorul de localitate: comuna Rucăr. De sus, numai bine se observă cum casele acestui sat cu vechime au cuprins toate văile pâraielor care s-au vărsat dintotdeauna în Dâmboviţa.  Se prăvale pădurea peste locuinţele rucărenilor, întâlnind ici-colo un colţ de stâncă, o coastă de pământ, un gard de lemn ori o claie de fân.

Azi comună mare, Rucărul e iubit de turişti pentru oamenii săi primitori, în ale căror bucătării cu podele de lemn se naşte poate cea mai fericită îmbrăţişare gastronomică românească: bulzul. Adică, pe înţelesul tuturor, o minunăţie galbenă: câţiva bulgări de brânză în coajă de brad puşi înăuntrul unui cocoloş de mămăligă fierbinte, densă. Lăsat în cuptorul încins, bulzul se rumeneşte deasupra şi ţine strânsă topitura de brânză aromată. Împreună, lasă în gura oricui gustul intens al unei experienţe păstoreşti autentice.

Aproape unit cu Rucărul, satul Dragoslavele se lungeşte chiar pe malul Dâmboviţei. De aici, şoseaua lasă valea râului în stânga, suie mult şi merge de-a curmezişul coastelor împădurite până la Mausoleul de la Mateiaş. De pe vârful acestui deal, pe care s-a ridicat monumentul în amintirea eroilor Primului Război Mondial, se zăreşte întreaga vale a Câmpulungului.

La  capăt de drum

Când ai ajuns în Câmpulung Muscel, aerul de munte se schimbă cu cel de oraş, iar liniştea înălţimilor cu animaţia străzilor înguste. În târgul modern de la ieşirea din Culoarul Rucăr-Bran, câteva clădiri şi vile cu arhitectură tradiţională dau timpul înapoi la urbea meşteşugarilor şi neguţătorilor secolelor XVII-XVIII.

Pornind de aici spre Bran, cei ce făceau odată comerţul înfloritor între ţările româneşti nu se grăbeau să treacă munţii fără popasuri. Aveau mărfuri multe cu ei, dar şi răgazul pentru odihnă la hotar de păduri seculare. Coborâţi din serpentinele Culoarului Rucăr-Bran, ne-nchipuim deja întorşi pe drumul bătut în puţine ceasuri, ca să ne oprim îndelung în satele din văi ori să-ntârziem la orele de seară în jurul focului din stână.