In tinuturile sasilor istoria are nevoie de ajutor

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Dar inceputul sfarsitului sasilor din Ardeal avea sa vina o data cu debutul celui de-al doilea Razboi Mondial. Apoi a urmat ocupatia sovietica, deportarile in masa, mai apoi, de prin 1974, exodul. Iar mai tarziu, din 1990, sasii au ales-o, dintre toate libertatile disponibile, pe aceea de a se intoarce in tinuturile de unde, cu 800 de ani in urma, venisera stramosii lor. Plecarea capitalului uman pe care-l reprezentau sasii este, cu siguranta, o imensa pierdere pentru peisajul economic si cultural al Romaniei. Dar, cum am spus si mai inainte, este si acesta un fapt istoric pe care trebuie sa ni-l asumam. In urma sasilor plecati, au ramas reperele lor identitare: bisericile fortificate.

Ar trebui sa ni le asumam si pe acestea si sa nu le lasam sa dispara – ele sunt (suna a lozinca, dar altfel nu se poate spune) bunuri de patrimoniu de o valoare inestimabila. De patrimoniu romanesc. Sunt convins ca in situatia – absurda, desigur – in care aceste monumente ar fi scoase la vanzare pe piata internationala, ele ar fi de indata achizitionate – sunt tari dintre cele mari si puternice ale lumii care nu prea au cu ce sa-si mobileze istoria Evului Mediu…

Cantecul care alina suferinta pietrei
Unele biserici sasesti sunt inca vii, in ele se slujeste, chiar daca o data la sase saptamani, asa cum se intampla, de pilda, in localitatea Axente Sever, iar pentru slujba enoriasii se aduna din mai multe localitati din zona. In majoritatea asezamintelor, viata spirituala a incetat si locul sunetelor grave ale orgii a fost luat de tanguirea muta a pietrei si a lemnului in descompunere.

In preajma tuturor acestor biserici, insa, este un du-te vino de turisti ce descind din autocare sau din masini cu numar de Germania. Filmeaza, fotografiaza, stau de vorba cu sasii care le-au deschis portile bisericii, apoi, inainte de plecare, fara exceptie, canta un scurt imn religios. Am asistat, cu emotie, la multe astfel de momente. Cand canta, tineri si batrani, femei si barbati deopotriva, ecoul cantului pare o adiere calda ce mangaie batranele ziduri reci si umede. Pentru o clipa, biserica se ridica din nou la viata. Doar pentru o clipa.

Cei care au plecat primii si-au lasat gospodariile in grija celor inca ramasi. Plecand mai apoi si acestia, si-au lasat avutul in voia Bunului Dumnezeu – acum El singur a mai ramas in tinuturile lor.

Portile se descuie cu chei ruginite
Acesta din urma, Bunul Dumnezeu adica, a ramas sa locuiasca in batranele biserici sasesti fortificate. El inca si astazi mai este acolo, casele Lui, insa, se naruie, una cate una, cu fiecare zi care trece. Convietuirea romanilor si germanilor pe teritoriul Transilvaniei este un fapt istoric. Exagerarile, omisiunile, prezentarile tendentioase nu-si mai au rostul.

Cei cativa sasi care au ramas inca in Ardeal, dintre care am cunoscut nu putini, sunt oameni care, cu intelepciune, si-au asumat istoria. Sunt oameni care, oprindu-se de la rosturile gospodariei, au venit sa descuie, cu chei imense si ruginite, portile bisericilor, pentru a le putea vizita. Nici in zilele de sambata sau de duminica, atunci cand le-am batut la usa, n-au parut a fi deranjati, nici nu ne-au grabit.

In schimb, ne-au raspuns cu amabilitate la intrebari, intr-o impecabila limba romana. Nu acelasi lucru se poate spune despre materialul documentar destinat turistilor si aflat la vanzare in incintele bisericilor. Nu cautati pliante, brosuri, carti in limba romana – nu le veti gasi. Sau, in cel mai fericit, hilar si tragic caz, veti gasi la biserica evanghelica din Medias o brosura din care citez: „Municipiul Medias este situat aproximativ in centrul tarii noastre, Republica Socialista Romania. (…) Mediasul este astazi al doilea oras ca marime din judetul Sibiu, dispunand de un mare potential industrial – gaz metan, sticla, constructii de masini, electrotehnica, industrie usoara. (…)“ As fi ras de nu mi-ar fi venit sa plang, as fi plans de nu mi-ar fi venit sa rad. In fine…

Intre razboaie si rugaciune
Ridicate in localitatile colonistilor de origine germana, bisericile fortificate au avut, de-a lungul timpului, un dublu rol: religios si militar. Atacate de tatari si mai apoi de turci, ele au oferit enoriasilor spatiul necesar pentru rugaciune si reculegere, iar la vremea navalirilor pagane, au oferit locuitorilor adapost si putinta de a se apara.

Dezvoltarea bisericilor sasesti a catalizat si dezvoltarea economica si culturala a localitatilor, contribuind la organizarea mestesugurilor pe bresle si veghind la calitatea procesului de invatamant din scoli. In 1919, in prefata lucrarii Ce sunt si ce vor fi sasii din Ardeal, Nicolae Iorga afirma: „Romanii nu se pot gandi a atinge, in orice fel de circumstante, drepturile istorice ale altei natii care este legata asa de strans si adeseori si asa de prieteneste cu propria lor fiinta.“