Turbina care toaca istoria

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

FACTS

Poate ca darul cel mai de pret pe care Dunarea l-a facut oamenilor, ostenita si generoasa, a fost o insula care nu mai este. Pe cand se afla, numele ei era Ada Kaleh si avea o poveste veche. Trecuse de la turci la austro-ungari in repetate randuri si urma sa-si savarseasca destinul sub noi. Sub romani. Dupa primul Razboi Mondial, insula nu a fost revendicata de nimeni, nimeni nu a revendicat-o.

Atunci, locuitorii ei, ramasi ai nimanui, au facut o alegere: au cerut sa fie acceptati drept cetateni ai Romaniei, iar rugamintea le-a fost ascultata. Raiul meu beteag, de pe alt meleag Dupa ce si-a pierdut importanta militara, la sfarsitul celui dintai Razboi Mondial, Ada Kaleh a devenit o poveste frumoasa, care atragea vizitatori din toate zarile. Inca si dupa 1947, insula si-a pastrat farmecul aparte. Retetele de „comunizare“ n-au putut fi aplicate aici cu prea mare succes; nici nu s-a insistat prea mult: insula continua sa produca prin turism. Intr-o tara, insa, care-si propusese „independenta energetica“.

Obtinuta cu orice pret. Si, in definitiv, ce insemnatate avea la vremea aceea trecutul, cand rasareau zorii unui „maret viitor“? 1970. Atunci a venit apa Dunarii si a umplut lacul de acumulare al hidrocentralei de la Portile de Fier. A crescut apa si a acoperit, incetul cu incetul, insula Ada Kaleh. A acoperit o istorie veche de multe sute de ani, o istorie cu radacini de legenda: cu daci, cu romani, cu turci, cu austro-un­gari, cu romani; cu oameni, adica. Nu am aflat raspuns la intrebarea daca s-ar fi putut construi hidrocentrala de la Portile de Fier in alta parte pe Dunare. Nu am aflat raspuns la intrebarea daca insula ar fi putut fi salvata.

Nu am aflat, una peste alta, nici un raspuns. Am aflat, la inceputul lunii martie a acestui an, o insula pe care o cheama Simian, la cativa kilometri in aval de fosta Ada Kaleh. Aici, pe Simian, a inceput (si s-a oprit, dupa putina vreme) operatiunea de mutare a cetatii Ada Kaleh. Indrazneata si costisitoarea operatiune a debutat ca la carte: pietrele care alcatuiau cetatea au fost numerotate cu grija, spre a fi remontate fara gresala in noua locatie. Simian, insula tristetii Daca n-ai batrani, se spune ca ar fi bine sa ti-i „cumperi“.

Daca n-ai istorie, o poti cumpara la modul propriu – exemplul cel mai consistent in acest sens il constituie acei bogati de peste Ocean care cumpara de pe Batranul Continent palate, cetati, biserici vechi, spre a le „aclimatiza“ pe pamanturile care, odinioara, au apartinut Pieilor Rosii. Asta faci daca esti mai putin avut la capitolul istorie. Daca ai istorie cat cuprinde – intamplator este si cazul Romaniei –, iti poti permite sa mai si uiti de ea; asa se pare ca au gandit cei ce au decis inecarea insulei Ada Kaleh si, apoi, au oprit lucrarile de reconstructie pe insula Simian.

Acum, Simianul este un monument al tristetii: pe pamantul dintre ape zac, parasite si paraginite, ruinele unei cetati in forma de stea. De stea cazatoare. Asa cum se gaseste ea astazi si tot ar putea, cu un mic efort, sa faca deliciul turistilor aflati in croaziera pe Dunare. Dar nimeni nu face acest „mic efort“. Ca sa fie si mai simplu: astazi, pe insula Simian nu se poate ajunge in nici un chip.

La vremea cand Ada Kaleh a fost acoperita de ape, insula avea cam 700 de locuitori. Acestia s-au raspandit in cele patru zari si, o data cu ei, s-au risipit si secretele cafelei la nisip, ale tigaretelor Ada Kaleh, ale rahatului, halvitei, citronadei si dulcetei de trandafiri si de smochine. Minaretul geamiei a fost daramat cu dinamita, sa nu zgarie coca navelor, iar covorul cel mare din locul de rugaciune, o piesa rarisima, lucrata manual, de dimensiuni impresionante, a luat drumul Constantei.