Oamenii au domesticit câinii sau ne-au domesticit ei pe noi? Ce spun specialiştii

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Teoria acceptată pe larg în ceea ce priveşte domesticirea câinilor susţine că un strămoş al nostru vânător-culegător a găsit câţiva pui de lup şi a decis să-i adopte. Cu timpul, aceşti lupi îmblânziţi şi-au arătat talentul de vânători, astfel că oamenii i-au păstrat în jurul focului de tabără până când au evoluat în câini.

Hare afirmă că această teorie nu are logică dacă stăm să analizăm relaţia noastră cu lupii de-a lungul istoriei. În primul rând, lupul a fost domesticit într-o perioadă în care oamenii moderni nu tolerau competitorii carnivori. De fapt, după ce oamenii moderni au ajuns în Europa acum aproximativ 43.000 de ani, au eradicat aproape toate carnivorele de mari dimensiuni care trăiau aici, inclusiv tigrii cu colţii pumnal şi hienele uriaşe. Dovezile fosile nu dezvăluie dacă aceste carnivore de mari dimensiuni au dispărut ca rezultat al înfometării, deoarece oamenii moderni au capturat toată carnea disponibilă, sau pentru că oamenii i-au ucis intenţionat. În orice caz, cea mai mare parte a animalelor carnivore care trăiau în Epoca de Gheaţă au dispărut.

De asemenea, Hare susţine că ipoteza conform căreia oamenii foloseau lupii pentru vânătoare nu se susţine. Oamenii erau vânători desăvârşiţi şi fără lupi, înregistrând un succes mai mare decât oricare alt carnivor. Lupii consumă multă carne, fiind nevoie de un cerb pentru a hrăni 10 lupi într-o zi, astfel că nu ar fi fost avantajos pentru oameni. De asemenea, oricine a văzut lupi hrănindu-se ştie că acestora nu le place să împărtăşească hrana.

De-a lungul istoriei dovezile arată că oamenii au eradicat lupii, nu au încercat să îi adopte. De-a lungul ultimelor secole, aproape toate culturile de pe Terra au vânat lupii până la dispariţie. Primele dovezi scrise despre persecutarea lupilor vin din secolul al VI-lea î.e.n., când Solon din Atena oferea o recompensă pentru fiecare lup ucis. Ultimul lup a fost omorât în Anglia în secolul al XVI-lea, la ordinul lui Henric al VII-lea. În Scoţia, pădurile făceau mai grea vânătoarea lupilor; ca răspuns, scoţienii au dat foc pădurilor. Nici în SUA lupii nu au avut o soartă mai bună: în 1930 nu mai exista niciun lup în principalele 48 de state ale ţării.

Aşadar, comportamentul nostru faţă de lupi duce la o întrebare aparent fără răspuns: cum a reuşit această creatură neînţeleasă să fie tolerată suficient de mult de oameni pentru a evolua în câinele domestic?

De multe ori, oamenii percep evoluţia ca fiind supravieţuirea celui mai puternic, în care exemplarele dominante şi puternice supravieţuiesc în dauna celor slabe şi anemice. De fapt, succesul câinilor nu s-a datorat celor mai tari şi mai rele exemplare, ci celor mai prietenoase.

Hare susţine că mai degrabă lupii au abordat oamenii, şi nu invers, şi pentru mult timp aceste animale se hrăneau cu gunoaiele lăsate la marginea aşezărilor umane. Lupii care erau îndrăzneţi şi agresivi erau ucişi de oameni, însă cei care erau îndrăzneţi şi prietenoşi erau toleraţi.

Această atitudine prietenoasă a dus la schimbări ciudate în rândul lupilor. Au început să-şi schimbe înfăţişarea, având blana pătată, urechile atârnânde şi au început să dea din coadă. În doar câteva generaţii, aceşti lupi prietenoşi ar fi devenit foarte diferiţi de rudele lor agresive. Schimbările nu s-ar fi limitat la aspectul lor, ci ar fi afectat şi psihologia animalului. Aceşti „protocâini” au evoluat abilitatea de a citi gesturile umane.

Ca proprietari de câini, considerăm că este firesc să arătăm o jucărie iar câinele să se îndrepte spre ea. Dar această abilitate a oamenilor de a înţelege gesturile umane este remarcabilă. Chiar şi cele mai apropiate rude ale noastre, cimpanzeii şi maimuţele bonobo, nu pot citi gesturile umane la fel de bine cum o fac câinii. Câinii se aseamănă foarte mult cu bebeluşii umani în ceea ce priveşte capacitatea de a citi gesturile umane. Această abilitate stă la baza comunicării extraordinare dintre oameni şi câini. Unele exemplare îi înţeleg atât de bine pe stăpânii lor încât pot identifica gesturi extrem de subtile, cum ar fi schimbarea direcţiei privirii.

Această nouă abilitate a protocâinilor a transformat aceste animale într-un atu important. Oamenii care aveau protocâini în timpul unei vânători ar fi avut, cel mai probabil, un avantaj faţă de cei fără câini. Chiar şi astăzi, triburi din Nicaragua depind de câini pentru a detecta prada. Vânătorii de elani din regiunile alpine obţin cu 56% mai multă pradă atunci când sunt acompaniaţi de câini. În Congo, vânătorii cred că ar muri de foame fără câinii lor.

De asemenea, aceşti câini ar fi servit ca un sistem de avertizare, lătrând la străinii ostili din triburile învecinate şi protejându-i pe oameni de prădători. Mai mult, chiar dacă nu este un gând plăcut în ziua de astăzi, câinii mai ofereau un avantaj pentru strămoşii noştri: ar fi servit drept hrană în momentele cele mai dificile. În cazul foametei, câinii mai puţin eficienţi la vânătoare ar fi putut fi sacrificaţi pentru a salva grupul şi câinii mai eficienţi. Odată ce oamenii au înţeles că aceştia pot servi drept hrană de rezervă, aceeaşi strategie ar fi putut fi adoptată în cazul plantelor.

Aşadar, concluzionează Hare, în loc să credem că un om prietenos a adoptat un pui de lup ar trebui să acceptăm că este mult mai probabil ca o populaţie de lupi să ne fi adoptat pe noi. Pe măsură ce avantajele deţinerii de câini au devenit mai clare, am devenit şi noi afectaţi la fel mult de relaţia noastră cu ei. Mai mult, unii istorici cred că este posibil ca „cel mai bun prieten al omului” să fi reprezentat un catalizator pentru civilizaţia umană.

Sursa: National Geographic