Ziua când Pământul a explodat: un nouă explicaţie pentru o veche enigmă astronomică

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

După părerea lui Wim van Westrenen, un om de ştiinţă de la Universitatea VU din Amsterdam, toate teoriile anterioare privind formarea Lunii au lacune.

Astfel, astronomul George Darwin, fiul lui Charles Darwin, a sugerat că Pământul, la începuturile sale, se rotea cu viteză atât de mare, încât s-a rupt în bucăţi, o parte din el fiind azvârlită în spaţiu şi devenind satelitul său natural – Luna.

Această teorie, populară la vremea ei, a fost eclipsată de „ipoteza impactului colosal”, care spune că un corp ceresc de mărimea planetei Marte s-ar fi ciocnit cândva cu Pământul şi s-ar fi sfărămat în bucăţi în urma impactului, din aceste fragmente formându-se Luna.

Însă această ipoteză a fost infirmată de descoperirile făcute în urma analizei rocilor selenare aduse de misiunile Apollo.

O analiză chimică realizată anul trecut la Universitatea din Chicago a arătat că aceste roci au aceiaşi izotopi de oxigen, siliciu şi potasiu ca şi rocile de pe Pământ, ceea ce indică o origine comună.

După opinia lui  Wim van Westeren, aceste date sugerează că Luna a fost cândva o parte a Terrei şi că a fost azvârlită în spaţiu de o enormă explozie care a avut loc în miezul topit al Pământului.

Pentru a se întâmpla acest lucru, crede cercetătorul, ar fi fost nevoie de o creştere bruscă a nivelului de energie; el a calculat că explozia a avut forţa a 40 de miliarde de bombe atomice de tipul celor aruncate asupra Hiroshimei.

Ideea că miezul Pământului adăposteşte un uriaş generator nuclear circulă deja de cca. 60 de ani. În vestul Africii există asemenea reactoare nucleare naturale, fosile, mult mai mici, de cca. 10 metri diametru.

Van Westeren consideră că o explozie nucleară este singurul lucru care ar fi putut genera rapid sporul de energie necesar pentru a catapulta Luna în spaţiu. 

Oamenii de ştiinţă au emis ipoteza că elementele grele, precum uraniul şi plutoniul, din rocile cu densitate mare s-au scufundat adânc în interiorul planetei, când aceasta s-a format, şi s-au acumulat în nucleul ei extern, unde au format mari zăcăminte lichide de rocă topită.

Materialul radioactiv din aceste roci a declanşat  mini-reacţii nucleare care, atunci când au avut suficient material pentru a le alimenta, au dus la declanşarea unei explozii colosale.

(Foto: Shutterstock.com)

Aceeaşi teorie a generatorului nuclear intern al Terrei ar putea explica de ce Pământul emite mai multă energie decât primeşte de la Soare.

Totuşi, alţi specialişti susţin că, deşi teoria „georeactoarelor globale” este plauzibilă, mai e nevoie de dovezi pentru a demonstra că aceste reactoare nucleare naturale ar fi putut duce la formare Lunii.

Există, în privinţa originii Lunii, mai multe idei ştiinţifice contradictorii, iar specialişti încep acum să reexaminze şi vechile teorii.

Matija Cuk, un om de ştiinţă de la Universitatea Harvard, crede că procesul de formare a Lunii nu poate fi despărţit de un impact colosal. Dar el ia, totodată, în considerare şi ideea lui Darwin şţi crede că o anumită aliniere a Soarelui, Pământului şi Lunii este motivul pentru care, astăăzi, Luna orbitează în jurul Pământului.

Sursa: Mail Online